Scrisă de ADINA POPESCU
Ilustrată de Magdalena Voiculeț
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share
Tweet

A fost odată o poveste care nu era poveste. O să mă întrebaţi: ce-i cu ciudăţenia asta? E destul de complicat, dar voi încerca să vă explic. La un moment dat, povestea fusese începută şi abandonată, aşa că nu conţinea nimic în afară de „A fost odată…”. Atât. Nu exista nicio continuare. Astfel, povestea nescrisă şi fără nume nu avea nici un act în lumea poveştilor, nici măcar un certificat de naştere. Cum arăta? Cum vreţi voi! Eu mi-o imaginez ca pe un balon de săpun, gata în orice clipă să se spargă.

“Povestea“

Povestea noastră suferea foarte tare pentru că nu era o poveste în adevăratul sens al cuvântului şi nu ştia cui să se adreseze, unde să trimită o petiţie, ca să o scrie şi pe ea cineva. Să vă dau un sfat: de acum înainte să fiţi atenţi atunci când începeţi ceva şi nu terminaţi. De exemplu, în caietele de şcoală ale copiilor sunt de regulă o mulţime de cuvinte mâzgălite aiurea, pe marginea foii, pe ultima pagină sau pe copertă. Toate ar fi putut să devină poveşti, însă nu sunt nimic.

“Fabula“

Aşadar, pentru că nu mai suporta lipsa ei de identitate, Povestea s-a adresat prima dată unei Fabule. Locuia chiar vizavi de ea, într-o carte colorată şi era o gospodină desăvârşită care în fiecare dimineaţă scutura paginile de praf ca pe nişte preşuri.

–  Bună ziua, doamnă Fabulă. Ştiţi cumva cum aş putea deveni o poveste?

Fabula a privit-o ca şi cum nici n-ar fi existat. Într-un târziu, a catadisit să-i răspundă, cu o voce înţepată.

–  Păi ca să fii poveste, ar trebui să ai nişte personaje.

Povestea s-a uitat mirată la primul ei rând, de altfel singurul pe care îl avea.

–  Aici nu scrie nimic de personaje! a constatat ea dezamăgită. Scrie doar „A fost odată…”. Şi… de fapt ce sunt per-so-na-je-le?

–  E clar că nu ai niciunul, pufni Fabula. Eu de pildă am două: un greiere şi o furnică. Îmi place tare mult de furnică, căci e harnică ca şi mine. În schimb, pe greiere nu pot să-l sufăr! Cântă toată vara, iar când vine iarna se plânge că n-are ce mînca. Aş fi bucuroasă oricând să scap de el şi să dispară din povestea mea!

–  N-aţi vrea să mi-l daţi mie pe greierele ăsta, ca să am şi eu măcar un personaj? îndrăzni Povestea.

Fabula care tocmai mătura nişte puncte în plus de pe o pagină rămase cu gura căscată.

–  Auzi, ce tupeu pe ea! Nici măcar nu e poveste şi vrea să-mi fure personajele! Dacă n-o ştergi de aici, o să chem Poliţia Drepturilor de Autor şi o să ajungi la coşul de gunoi…

Speriată, Povestea a şters-o de acolo, însă în graba ei, i-a şters şi Fabulei vreo trei paragrafe, căci avea totuşi niscaiva puteri de poveste. Aşa că, după plecarea ei, nu se mai înţelegea prea bine dacă greierele era cel harnic sau dacă furnica toată vara cânta.

“Oda“

Povestea a mers mai departe până când s-a întâlnit cu o Odă care stătea toată ziua pe un piedestal şi declama, recitându-şi poezia. Uneori când se plictisea, inventa versuri noi sau le inversa pe cele deja existente.

–  Cum aş putea să fiu o poveste? întrebă pentru a doua oară Povestea.

–  Ce-ai zis?! răcni Oda care din cauza vârstei înaintate era cam tare de-o ureche.

–  Să devin o poveste!

Odă se gândi preţ de câteva clipe, cu o expresie visătoare.

–  N-aş putea să-ţi spun exact, pentru că vezi tu… eu sunt o poezie! Însă bănuiesc că în primul rând ar trebui să conţii cuvinte.

–  Eu nu conţin nimic, suspină Povestea, fără a mai preciza că avea totuşi un „A fost odată…”, pentru că îşi dăduse deja seama că acela nu conta prea mult. N-ai putea să-mi împrumuţi câteva dintre cuvintele tale?

–  O, da! spuse pe un ton prietenos Oda.Ţi-aş da cu dragă inimă câte cuvinte pofteşti, că tot nu le ţin minte pe toate, însă nu cred că ţi-ar fi de vreun folos. Cuvintele mele rimează între ele, iar eu până acum n-am prea întâlnit poveşti în rime.

–  Atunci nu ştii unde aş putea găsi nişte cuvinte care să nu rimeze? strigă Povestea ca să se facă auzită.

–  Întreabă-l pe Măria Sa Basmul! Din câte ştiu eu el are o groază de cuvinte. Unele dintre ele se pierd pe drum, atunci când povestea lui se transmite de la o generaţie la alta. Cred că ai putea pur şi simplu să le culegi de pe jos şi să fie ale tale. Şi acum te rog să pleci, căci trebuie să-mi învăţ poezia!

Un Banc care tocmai trecea pe acolo, pe o bicicletă, prinsese o parte din discuţie.

–  Ca să fii poveste, trebuie să ai o poantă bună… ha, ha, ha! îi aruncă el peste umăr Poveştii.

“Basmul“

Destul de nelămurită cu privire la ceea ce aflase, Povestea se duse să-l caute pe Basm. Acesta nu era greu de găsit, căci locuia la Gura Sobei. Îl recunoscu imediat după uriaşa trenă de cuvinte pe care o purta. Sute şi mii de cuvinte se înghesuiau şi dădeau din coate ca să facă parte din povestea lui. Mai rămâneau pe dinafară câte un „şi”, un „căci” sau un „bunăoară”.

Povestea făcu o adâncă plecăciune.

–  Mărite Basm, am înţeles de la Odă că aţi putea să-mi împrumutaţi nişte cuvinte, ca să devin şi eu poveste.

Basmul o privi pe micuţa Poveste cu duioşie. Era bătrân şi înţelept şi văzuse multe „a fost odată…” la viaţa lui.

–  Din partea mea, poţi să iei câte vrei! Alege cuvintele care îţi plac şi sunt ale tale!

Fericită, Povestea începu să-şi aleagă cuvinte din trena Basmului. Alese mai întâi un cuvînt verde şi foşnitor – Pădure, pentru că îi era sete alese cuvântul Apă, apoi alese un adjectiv care semăna cu un curcubeu – Multicolor şi un substantiv de care i se făcu milă pentru că tremura – Frig, un verb dădea din copite – A necheza şi un altul care lâncezea – A zace şi, în sfârşit, un alt substantiv care sufla triumfător într-o trompetă – Victorie. Se opri aici, căci se gândi să nu fie lacomă şi să nu-l supere pe Măria Sa.

–  Acum în sfârşit voi fi şi eu poveste!

Povestea bătu din palme încântată.

–  Aşa crezi tu? zise Basmul un pic ironic, ridicându-şi o sprânceană. Ia pune cuvintele tale cap la cap!

–  Pădurea nechează multicolor, apa zace în frig. Victorie! înşiră Povestea. N-are nici o noimă! mai adăugă ea amărâtă, în timp ce Basmul se abţinea să nu izbucnească în râs. Apoi, îşi luă o mină serioasă.

–  Ai văzut şi tu că nu e suficient să conţii cuvinte pentru a fi o poveste! Ceea ce le leagă este o naraţiune. Exact asta îţi lipseşte ţie!

–  Şi unde pot găsi o naraţiune? mai întrebă Povestea.

–  Asta numai Mai Marele Poveştilor poate ştii. Însă nici eu nu l-am mai întâlnit de multă vreme. E în spatele Uşii încuiate şi scrie. Poţi încerca să-i ceri o audienţă.

Povestea lăsă cuvintele să se întoarcă în trena Basmului, fiindcă nu avea ce face cu ele şi o porni spre Uşa încuiată. Acolo se înscrise în audienţă la Mai Marele Poveştilor, dar avea mult de aşteptat. Înaintea lui, stăteau la coadă vreo şase Articole de ziar care trebuiau scrise până la sfârşitul săptămânii, un Studiu de mari dimensiuni, trei Referate şi un Scenariu de bandă desenată.

În timp ce stătea la coadă, Povestea începu să recapituleze: „Aşadar ar trebui să-i cer Mai Marelui nişte personaje, cuvinte, multe cuvinte, eventual o poantă bună şi… ah să nu uit de naraţiune! În primul rînd, o naraţiune!”.

–  Mai Marele vă poate primi acum! o informă sec un TEXT de bun venit.

Aşa am cunoscut-o eu pe Poveste. Când am zărit-o la mine pe birou, atât de necăjită şi de emoţionată am ştiut exact despre ce era vorba. Nu-mi aminteam de ea. Oare când o începusem? Şi chiar nu-mi venise nicio idee ca s-o continui? E drept că nici acum nu-mi trecea prin minte vreuna mai strălucită, aşa că i-am propus să fie personaj în propria sa poveste.

–  Se poate aşa ceva? s-a mirat ea.

–  De ce să nu se poată? În poveşti se poate orice.

Se uita la mine cu ochii mari de curiozitate. Ca să nu mai pună şi alte întrebări i-am dat cuvinte, aproape 1500 de cuvinte. Abia le putea duce la cât de micuţă era! După aceea, i-am zis că asta era tot şi că întrevederea noastră a luat sfârşit. Mă pregăteam să mă întorc la scris.

–  Şi… şi… naraţiunea? întrebă timid Povestea care se temea că cele 1500 de cuvinte ale ei nu vor avea din nou nici un sens. Şi poanta?

–  Draga mea, ai deja o naraţiune. Ce crezi că a fost ceea ce ţi s-a întâmplat până să ajungi la mine? Cât despre poantă, tu hotărăşti ce e amuzant şi ce nu.

–  Mai am o rugăminte, te rog! a mai zis ea cu un glas şoptit. Dă-mi şi un nume!

Aşa s-a născut povestea fără poveste.

sfârșit