Navigation Menu+

Bebe

Posted on Apr 5, 2017 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ASTRIG POPESCU
Ilustrată de Magdalena Voiculeț
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Când l-au adus acasă a fost multă gălăgie şi toţi vorbeau ciudat şi piţigăiat: „uuuute la el ce mămosel”, „cu ţine semeni tu, mumuseţe?” şi apoi o mulţime de „nu-uri”: „nu-l zdruncinaţi”, „nu-l pune în curent”, „să nu se urce pisica la el”. Bebe Luşu dormea într-o cutie ca un coş de gunoi mai lat şi plin de păturici. Aşa ceva mai văzusem doar la mătuşa Silvia, care avea un pechinez cu fundă între urechi şi pe care îl lua cu ea oriunde se ducea.

Mama se mişca greu şi părea foarte obosită. Bebe Luşu nu zicea nimic. Mi l-au arătat şi mie şi semăna cu o păpuşă fără păr. I-am zis „bunăăă, bebe, bine ai venit!” după cum exersasem înainte. S-a strâmbat la mine. Acesta era un semn rău. Îmi imaginasem că nu o să fie uşor, iată că nici nu era. „O să te joci cu Bebe Luşu când o să vină?”, „O să-l iubeşti?” mă întrebau şi mama şi bunica şi mătuşile, toţi mă bătuseră la cap cu asta şi uite că a venit Bebe Luşu şi primul lucru pe care îl face e să se strâmbe la mine. Am încercat să îl pup, dar au sărit toţi cu „nuuuu” de parcă aş fi vrut să-l mănânc. „Pe mânuţe” a strigat bunica, dar mânuţele erau ascuse într-un fel de mănuşi cu mâneci. M-am gândit că dacă îi arăt ultimul model de trenuleţ teleghidat va fi încântat şi dacă îl şi las să se joace cu el, poate ne vom împrieteni mai repede. Nimic. S-a strâmbat şi mai urât. Când am pornit locomotiva, a început să plângă. L-am lăsat în pace şi m-am dus în camera mea să mă joc. Singur. Până la urmă nu aveam de ce să mă tem, nu era nici mai frumos şi nici mai deştept ca mine. Nici să meargă nu ştia, deşi i-am arătat eu, de-a buşilea, păianjen şi soldat, dar nu a vrut să se mişte din coşul lui. Dar poate era ceva în neregulă cu mine de nu mă plăcea. Tot auzisem bunicile că e „diferenţă mare de vârstă între ei”, că eu eram „prea mare” şi că o să mă îmbolnăvesc de „invidie” şi asta era o boală grea probabil. M-am uitat în oglindă, eram deja palid.

Am stat în camera mea. În sufragerie, Bebe Luşu trecea din braţele lui tata în cele ale bunicii Mae, apoi la bunica Bibi şi pe rând la fiecare mătuşă. Au uitat să-mi dea gustarea de la ora 4 (niciodată nu uitau să-mi dea gustarea de ora 4). Şi nici nu le-a păsat că am stat pe tabletă până seara târziu.

În schimb, toată lumea vorbea de mesele lui Bebe: „când a mâncat ultima oară? Notează. Şi cât a luat? Pune-l pe cântar. Făăăără pampeeeers!”. Parcă înnebuniseră. Clar, jucăriile nu îl interesau pe Bebe. Dar mâncarea, da. „Uutte, la el, ce frumos doarme. Păi dacă a mâncat!”

Când în sfârşit s-au gândit să-mi dea şi mie ceva de mâncare, m-a chemat Mae în bucătarie şi mi-a dat nişte biscuiţi şi o banană. Nu piure de fructe cu brânză, nu griş cu lapte, nu cereale. Doar nişte amărâţi de biscuiţi, pe care de obicei mi-i dădea între mese. Am mâncat banana şi doar o parte din biscuiţi că mi-era foame rău, iar restul i-am luat cu mine în sufragerie. Bebe Luşu se uita pe pereţi din cutia lui, pe canapea. I-am pus un biscuit pe piept, dar n-a ştiut să îl ia, avea mâinile tot în mănuşile acelea ciudate. Dar măcar nu se mai strâmba la mine. Era curios. Înseamnă că avusesem dreptate. Am luat biscuitele şi i l-am dat să îl guste. A urmat ceva groaznic. Bebe a început să tuşească, tata care se uita la televizor a sărit spre mine şi a urlat ca atunci când îl imita pe Babau, Buni a căzut de pe scaun, Mae m-a împins de am şi căzut, l-a smuls pe bebe din cutie, l-a pus cu faţa în jos, l-a bătut pe spate şi Bebe a scuipat biscuitele. Bebe Luşu plângea. Toţi ţipau la mine. Nu sunt chiar sigur dar e posibil ca tata să mă fi tras de păr ceea ce era inadmisibil. Nu vrusesem decât să mă împrietenesc cu Bebe Luşu.Totul luase o întorsătură oribilă. Nu mai era nimic de făcut. Ştiu sigur că îmi venea să plâng dar m-am abţinut cât am putut, până m-am ascuns sub masă.

În toată gălăgia aceea a venit şi mama, care a întrebat ce s-a întamplat. I s-a explicat cât de rău fusesem eu şi ce periculos eram pentru Bebe. Mama a verificat din ochi Bebe Luşu care era păzit de Mae şi de Tati (care nici nu se mai uita la televizor) şi a întrebat unde e Băiatul. Am ieşit de sub masă şi mama m-a îmbraţisat întâi pe mine şi abia apoi l-a pupat pe Bebe pe frunte. Şi mi-a zis că e mândră de mine că am vrut să împart gustarea cu fratele meu. Doar că el mânâncă altceva. Şi că are încredere că eu voi fi foarte atent ca Bebe să nu bage în gură jucării, mâncare sau nasturi. Aveam o misiune. Nu era totul pierdut.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *