Navigation Menu+

Eu, metroul și ceilalți

Posted on Apr 5, 2017 by in NoiPovești | 0 comments

Scrisă de ADRIANA ȘTEFAN
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Despre metrou nu știam mare lucru, doar că ar fi un fel de tren care circulă pe sub pământ. Fusese la București Victor, un unchi de-al meu, și văzuse unul. Nu, bineînțeles că nu urcase în el, ar fi fost prea mare grozăvia, însă îl observase de la distanță, așa cum observi un animal ciudat despre care nu știi ce să crezi și de la care nu știi la ce să te aștepți.

–  Și chiar nu te-ai urcat în el? îl întrebaserăm noi toți, adunați ciotcă pe lângă el, mai mari și mai mici, curioși să auzim povești de la oraș.

Nu, doamne ferește, nici nu-i trecuse prin minte așa ceva, că doar îi fusese de ajuns experiența privitului. Și-așa, se expusese destul pericolului de a fi tras de curent!… Auzise el o doamnă explicându-i unui copilaș care o ținea de mână că, odată cu sosirea metroului în stație, te poate trage un curent puternic spre șine, până sub vagoane.

–  Vagoane, care vagoane? veni cu o nedumerire unul dintre frații mei mai mici.

–  Ssst, îl țistui soră-mea mai mare, Petronela, n-ai auzit că metroul arată ca un tren?

O enervau cei care întrerupeau povestirile și de fiecare dată se găsea câte un deștept s-o facă, taman când lucrurile deveneau mai interesante. Dar pe mine unul nu mă deranja deloc asta. Dimpotrivă, mă ajuta să prind din zbor firul povestirii, pe care îl pierdeam destul de des dealtfel.

Să nu mă înțelegeți greșit, îmi plac poveștile mult de tot, însă și mai mult îmi place să fiu atent la detaliile din jurul meu. De exemplu, dacă o muscă bâzâie pe lângă mine pentru ca apoi să se așeze tacticos pe mămăliga rece de pe masă, ei bine, eu nu pot s-o scap din ochi. Sau dacă vreo picătură de zăr curge din brânza pusă la scurs într-un tifon, nu mă pot abține să n-o urmăresc până cade cu zgomot în ligheanul de dedesubt și, mai ales, s-o aștept pe următoarea. Așa că întreruperile, cu cât mai dese, cu atât mai bune pentru mine.

Victor nu ar fi vrut să recunoască nici in ruptul capului că i-ar fi fost frică de metrou. Și asta nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că așa era el. Își rezolvase treaba pentru care fusese la București. Dusese un pachet cu brânză și cârnați unei mătuși – bătrână și scârțară, stabilită la oraș acum o mie de ani, cam cât avea și ea în prezent, probabil. Apoi venise înapoi în sat să-și vadă de-ale lui. Că doar așa-i omu′, pleacă, dar mai și vine înapoi.

Întâlnirea lui Victor cu metroul fusese una absolut întâmplătoare, dar suficientă să-mi ia imaginația razna și să-mi doresc să văd și eu cândva unul. Așa că, după ce adunarea se sparse și fiecare plecă la treburile lui, încercai să mă fofilez îndărătul șurii de lemne ca să mă joc de-a metroul. Însă mama o trimise repede pe Petronela să mă caute, să vin la strânsul fânului. Mă rugai de ele să mă lase să mă joc mai întâi și să strâng fânul după, însă fu de-ajuns o privire scurtă de-a mamei ca să renunț la idee꞉

–  Hai Nelule, că-i soarele sus pe cer! Nu te-așteaptă pe tine să visezi la bazaconii despre metrou.

Nu sperasem eu la cine știe ce succes, da’ tot îmi părea rău că trebuia să mă apuc de treabă. La început mi-a fost ușor să întorc de pe-o parte pe alta brazdele pe jumătate uscate, mai ales că-i urmăream din ochi pe cosașii tocmiți de tata, ajunși cu coasa pe la mijlocul livezii. Mi se părea că o să-i prind din urmă destul de repede, deși ei bătuseră coasa încă de la 5 dimineața, pe când eu încă mai dormeam. Dar, treptat, am obosit. Soarele mă bătea direct în cap, iar mânuirea greblei din lemn, cu coada prea lungă pentru mine, deveni o povară și se transformă în mișcări tot mai dezordonate, încheind glorios cu înfigerea dinților ei de lemn într-un mușuroi de furnici. Bietele lucrătoare, fugeau care încotro, speriate de năpasta care căzuse peste lumea lor. Eu le priveam fascinat.

Nu știu cum a trecut ziua, nu știu cum a venit seara, nu știu ce, sau dacă am mâncat ceva. De data asta nu îmi păsa dacă ceilalți erau mai rapizi decât mine la pescuit mâncarea din strachina cea mare. Doar privirea Petronelei am prins-o la un moment dat, plină de milă pentru visele mele imposibile.

Singurul lucru pe care-l știu, este că am tras o fugă la unchiul Victor și l-am rugat să mă ia și pe mine data viitoare la București, ca să văd și eu minunăția numită metrou. Nu mi-a promis nimic, dimpotrivă, părea gata să-mi dea un dupac după cap ca să-mi sară din el ideile crețe. Ah, și mai știu că toată noaptea m-am visat lângă, în, chiar și pe metrou, înfruntând întunericul subteran și curentul periculos care te trage sub roți. A fost minunat!

Vara a început să se scurgă în ritmul ei, iar eu am început să uit de metrou. Venise vremea afinelor și-a zmeurii și calculasem eu că, dacă strâng două găletușe de zmeură și una de afine, pe zi, și le vând la centrul de colectare, o să-mi iasă suficienți bani cât să merg la bâlciul de Sântămărie și să mă dau în toate tiribombele. Și să mănânc doi mici și vată pe băț, bineînțeles! Așa că zoream nevoie mare cu treburile de dimineață pe care, ca un făcut, le tot născocea mama pentru mine, ca să am vreme și de cules.

Totul a mers strună până-ntr-o zi când, de dimineață, își făcu apariția doctorul Popescu de la București. Venise, ca în fiecare vară, să facă o cură de aer curat, de munte, și să adune plante medicinale pentru ceaiuri de oameni bolnavi. Uitasem de el!

De data asta veniseră cu el și copiii, o fată și-un băiat, doi sclifosiți de oraș care strâmbau din nas ori de câte ori treceau pe lângă grajdul cu animale. Am încercat să mă joc cu ei și, mai ales, să aflu de la ei povești noi despre metroul care-mi apăruse iar în minte și în vise. Dar n-am avut succes. Stăteau toată ziua cocoțați prin pomi și așteptau să se coacă merele pădurețe. Când, într-o dimineață, i-am văzut că se strâmbă și la ceașca de cacao cu lapte și pâinea cu miere pe care li le pregătise doctorul pentru ei, mi-am zis că n-are niciun rost să ne împrietenim și-am lăsat-o baltă. Ba, încă le-am mâncat și bunătățile din farfurie când au ieșit la joacă, nu de alta, dar ar fi fost păcat de ele. Auzi la ei! Să refuzi cacao cu lapte si pâine cu miere…trebuie să fii cel puțin nebun să faci asta!

Doctorul Popescu a fost cel care mi-a salvat vara. Îi plăcea să stea de vorbă cu mine, chiar și despre metrou, iar eu l-am dus în locurile cele mai bune de strâns pojarniță si arnică de pe deal. A adunat chiar și frunze de afin, în timp ce eu mă căzneam să umplu o ulcică de afine după metoda una în cană și trei în gură. Când i s-a terminat concediul, și-a luat copiii și plantele, uscate de-acuma, și a plecat înapoi la București. Eu am rămas iar singur cu poveștile mele și privirile pline de compătimire ale Petronelei.

După vreo trei săptămâni, chiar înainte să înceapă școala, am văzut-o pe mama deschizând o scrisoare. După ce a terminat de citit – deși orfană și săracă, mama apucase totuși să facă 5 clase – a împăturit hârtia și s-a dus să vorbească ceva cu tata. El era în dosul șurii, tăia și stivuia lemne pentru iarnă. M-am mirat de asta, noi nu primeam niciodată scrisori.

Seara, pe când eram toți în jurul mesei, aproape sătui, tata ne-a spus că eu voi pleca la București. La insistențele doctorului Popescu.

Aproape că m-am înecat auzindu-l, în timp ce Petronela îmi aruncă cea mai uimită și mai admirativă privire pe care mi-a adresat-o vreodată. Ceilalți frați nu păreau mai interesați de această veste decât de brânza cu smântână pe care o aveau dinainte.

Doctorul Popescu, plăcut impresionat de poveștile și ideile mele despre lume, le propusese părinților să mă înscrie la o școală la oraș, să-mi dea educație aleasă. Avea el să se ocupe de mine, fără nicio obligație din partea alor mei.

Pe mine nu m-a încântat grozav ideea de a-i vedea zilnic pe copiii sclifosiți sau de a o părăsi pe Petronela, însă gândul fericit că voi putea vedea în sfârșit metroul și că, poate, mă voi urca în el, îmi provocă o lacrimă în colțul ochiului. Dar am șters-o repede-repede, să n-o vadă nimeni.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *