Navigation Menu+

Prietenia acelor de ceasornic

Posted on Apr 5, 2017 by in NOIpovești | 4 comments

Scrisă de FLORENTINA MĂRĂCINE
Ilustrată de Magdalena Voiculeț
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Tic și Tac erau acele unui ceasornic vechi, care timp de mai mulți ani a fost expus într-un muzeu al ceasurilor. După ce muzeul s-a închis, bătrânul care avea grijă de ceasuri, l-a luat acasă. Cu toate că locuiau în același ceas, Tic și Tac se întâlneau doar preț de o secundă, din oră în oră. În restul timpului, se plimbau printre ore, cântau și-și duceau dorul unul celuilat. Când se revedeau, Tac, care era mai mică, abia se zărea din îmbrățișarea lui Tic.

Într-o zi, în casă, s-a făcut o liniște deplină. Astfel, se auzeau doar bătăile inimii celor doi prieteni. Când a sosit vremea să se întâlnească, Tac i-a șoptit lui Tic:

– Bătăile inimilor noastre se aud înfricoșător într-o casă pustie. Tic nici nu a apucat să-i răspundă, că s-a și îndepărtat. Tac, speriată, a continuat să strige în urma lui:

– Tic, mi-e teamă, vreau să se oprească timpul atunci când ne întâlnim.

Tac a rămas pe gânduri. Frica ei cea mai mare era ca timpul să nu se oprească într-o clipă în care erau departe unul de celălat. Gândul că nu se vor mai revedea, îi provoca tresăriri care zgâlțâiau ceasul.

Bătrânul murise. După câteva zile de liniște, fiul ceasornicarului a înfășcat ceasul și l-a aruncat într-o pungă, alături de alte vechituri. Timpul se cutremura, iar cei doi prieteni se mișcau de colo colo, lovindu-se de câte o oră. Tic a dat cap în cap cu ora trei:

– Domniță, acum pricep de ce nimeni nu-și bate capul cu tine și dorm cu toții la ora asta. Ești tare grea de cap!

Tac, auzind ce spunea Tic, a pufnit într-un râs atât de puternic, încât o bucățică din cadran a crăpat.

– Oh, Tic, ești atât de amuzant, m-am spart de râs. Au râs în hohote amândoi.

– Tic, Tic, ciulește-ți urechile, ce este zgomotul ăsta?

– Ce-s alea urechi? Avem așa ceva?

– Nu, Tic, vorba vine.

– Draga mea prietenă, am fost aruncați în stradă. Se aud claxoanele mașinilor și pași de oameni, a răspuns Tic.

– O, nu, dacă murim striviți de pașii lor? s-a panicat Tac.

– Tac, ești atât de amuzantă, cred că i-ai observat prea mult timp pe oameni. Lor le place la nebunie să-și omoare timpul cu ceva, în sensul figurat. N-au nicio șansă să omoare timpul cu adevărat.

– Tic, nu am chef de glume. Ce se va întâmpla cu noi?

– Tac, liniștește-te, nu se va întâmpla nimic rău, vom pierde timpul pe stradă, vagabondând puțin.

Ce-o să se aleagă de noi? continua să se plângă Tac. Acum suntem doar niste hoinari prin timp. Închiși în ceas și protejați de cadran eram foarte valoroși. Oamenii ne priveau mereu. Acum hoinărim pe stradă.

– Tic, nu te mai plânge atât, dorința noastră s-a împlinit . Acum avem tot timpul din lume doar pentru noi. În timp ce vorbea, Tic se uita fascinat de jur împrejurul lui.

– Ce-am fost și ce-am ajuns, Tic! Suntem niște biete ace care, la prima ploaie, vom rugini și vom sfârși la fiare vechi, spunea Tac îmbufnată.

– Ce scenarii science-fiction ai și tu, Tac. Deja te vezi într-un recipient mare pe care scrie: RECICLAM TIMP! Tu ești chiar haioasă. Uite, privește partea bună a lucrurilor, acum putem afla mai multe unul despre celalalt. De exemplu, eu nu stiam ca ai simțul umorului, a spus Tic.

Tic si Tac mergeau aproape unul de celalalt. Făceau tot felul de tumbe, se rostogoleau, se învârteau, de parcă încă erau două ace într-un ceasornic.

– Tic, am obosit, hai să ne oprim sub banca aia!

– Încă puțin, până găsim un loc sigur. Să trecem de acei măturători și apoi ne oprim. Asta daca nu cumva îți dorești să sfârșești într-un coș de gunoi.Tic era cu câțiva pași înaintea lui Tac.

– De unde știi atâtea lucruri despre lumea asta? Tic s-a oprit brusc, iar Tac s-a lovit de el. Au căzut unul peste celălalt, scoțând un zgomot înfundat.

– Dă-te de pe mine, ești mică și grea, de-aia te și miști așa. Vezi tu, eu când eram departe de tine, mai aruncam cate un ochi la lumea de afară. Tu te miscai greu și vorbeai întruna cu orele din ceas. În timp ce vorbea, Tic continua să meargă înainte zâmbind.

– Tiiiiiiiic, a urlat Tac! Era prea tarziu, mătura a dat peste Tic și, în câteva secunde, s-a făcut nevăzut.

Tac s-a panicat:

– Ce mă fac singură? Cum voi supraviețui printre atâția oameni? În clipa aceea, un copil a ridicat-o și a strigat holbându-se la ea: Ce-i asta? Ce-i asta?

Răspunsul a venit imediat de la mama lui: Las-o jos, nu te prosti, pui mâna pe toate mizeriile. Copilul a aruncat-o imediat.

– Ufff, am scapat ca prin urechile timpului, a spus Tac scuturându-se. La gândul că va rămâne singură pentru totdeauna, a podidit-o plânsul. Picaturi mici, argintii, se prelingeau pe trupul ei.

Uimită, exclama: Woaaa, nici nu stiam ca pot face asta! Tic, Tic, unde esti? Vino sa vezi de ce sunt în stare! Tac privea lung spre stradă, dar nici urmă de Tic. Se intuneca, iar ea, de sub bancă, sclipea în întuneric. Un câine cu un bot lung și plin de pete s-a oprit chiar lângă ea, lătra, sărea în două labe, se mișca când înainte, când înapoi.

– Pleacă, pleacă de-aici, blănosule, nu sunt bună de ronțăit, iți rupi dinții cu mine, i-a strigat Tac.

Câinele a continuat să latre chiar și după ce stăpânul său l-a tras după el.

– Unde ești, Tic? Ce-o să mă fac fără tine? a rostit Tac cu voce tare.

– Sunt chiar aici, isteațo, în spatele tău, s-a auzit vocea lui Tic.

Lui Tac nu-i venea sa creadă.

– Cum ai făcut asta?

– Știi bine ca mereu m-am întors la tine, a răspuns Tic.

– Nu chiar mereu. Stii ziua aceea din ceasornic când nu ai mai apărut cateva ore bune? i-a amintit Tac.

– Da, atunci m-am panicat chiar și eu. Pentru prima data, timpul stătea pe loc.

– Dragul meu prieten, nu-mi vine a crede că suntem din nou împreună. Povestește-mi prin ce ai trecut, i-a cerut Tac.

– Când femeia aceea m-a luat pe sus în mătura ei, nu am știut ce mi s-a întâmplat. Te-am tot căutat prin stufărișul ăla aspru și galben, dar erai de negăsit. Mi-am dat seama că tu ai rămas pe stradă și urli cât te țin plămânii, i-a spus Tic zâmbind.

– Tic, dragul de tine, ești cel mai bun prieten al meu.

– Draguțo, sunt și voi fi unicul tău prieten. Amandoi au pufnit în râs.

– Hai, povesteste mai departe, l-a îndemnat Tac pe Tic.

– Important e că am scăpat la timp, înainte de a fi inghițit de o gură uriașă, plină cu mături.

– Vai, Tic, cât de curajos ești! Cum ai știut drumul înapoi? a întrebat uimită Tac.

– M-am luat după urmele lăsate de mătură pe stradă, mergeam doar pe unde vedeam firicelele de apă…

– Mamă, mamă, uite, sunt perfecte pentru macheta mea, l-a întrerupt un glas de copil pe Tic.Voi avea cel mai frumos ceas și voi câștiga concursul. Cei doi prieteni nici nu au apucat să vadă de unde se aude vocea, când mâna deja i-a înfășcat și i-a ridicat în aer.  Astfel, Tic și Tac au continuat să povestească într-un altfel de ceas, unde au rămas pentru totdeauna împreună, arătând ora trei.

Când e liniște deplină, dacă apropii urechea de ceas, le poți auzi poveștile.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

 

 

4 Comments

  1. O poveste minunata!
    De acum voi privi cu mai mult respect ceasul!

    • Mulțumesc pentru mesaj! Mă bucur mult că v-a plăcut povestea! Să ,,ciulim” urechile, poveştile sunt peste tot! 🙂

  2. Imi plac foarte mult povestile tale. Le astept cu nerabdare pe urmatoarele. ( Eva )

    • Mulţumesc,Eva şi Carmen!:-)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *