Navigation Menu+

Eroul unei veri de poveste

Posted on May 7, 2017 by in NoiPovești | 0 comments

Scrisă de ASTRIG POPESCU
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Ha, ha, ha, uită-te la el, ce mic şi nătăfleţ e!

–  Mic şi tont.

–  Fraiere! Ha, ha, ha!

Aruncau toţi cu vorbe aiurea şi râdeau de le crăpau carapacele.

Gâză s-a ridicat din praf, şi-a scuturat aripile, şi-a periat antenele ciufulite şi a plecat privirea în pământ. Nu era ceva nou pentru el. Toţi îl ironizau pentru că era firav, puţin împiedicat şi nici să zboare ca lumea nu putea. De câte ori nu râseseră de el până acum?! Se obişnuise, cum se obişnuise cu multe altele. Cu singurătatea, de exemplu. Nu avea prieteni. Nu mai avea nici familie, de când ai lui plecaseră în grădina vecină. Poate vi se pare puţin că plecaseră doar în grădina de alături, dar pentru o viespe mică, mai ales una care nu poate să zboare, câțiva metri reprezintă o distanţă considerabilă. Dar, îi înţelegea, că aceea era o grădină roditoare, din care îi aduceau şi lui, din când în când, sticluţe mici cu nectar şi boabe de polen, pe care le păstra pentru ocazii speciale într-un con de pin.

Amintirea familiei l-a înduioşat şi era cât pe ce să îi dea lacrimile. Dar făcu un efort să nu devină nostalgic. Asta îi mai lipsea, să îşi plângă şi singur de milă. Îşi târa aripa din stânga, pe care, după ce căzuse, nu mai reuşea să o îndrepte şi o târa prin praf şi se tot îngreuna.

Tot mergând aşa, s-a întâlnit cu un melc, pe care îl ştia şi care se oferise să îl ajute să se mute în grădina vecină.

–  Ce faci, Gâză?

–  Am căzut. La poartă. M-am împiedicat de ivor şi n-am reuşit să trec prin gard. Iar au râs toţi de mine. Gândacii, omizile şi cine mai era pe acolo.

–  Lasă, că-i ştiu şi eu. Toată ziua toacă frunze si bârfesc necontenit. Nu pune la suflet!

–  Nu pun, Melc, dar nici nu pot să mă bucur. Ai văzut şi tu ce au făcut: au distrus şi pâlcul de flori de lângă gard.

–  Mănâncă mult, ce să le faci?

–  Nu e asta, Melc. Sunt risipitori.

–  Distructivi, se auzi o voce gravă, de după o tufă de muşeţel.

Era Boxi, şarpele de casă. Bătrân, discret şi foarte inteligent. Scăpase de atacurile pisicii şi chiar şi proprietarul casei fusese la un pas de a-l prinde cu un cleşte, într-o zi de vară, când Boxi dormea lângă uşa de la intrare.

–  Sunt distructivi tipii ăştia.

–  Da, Boxi, ai dreptate. Toacă toate frunzele şi nici măcar pentru a le mânca. Doar ca să se distreze. Ce n-aş da să pot face ceva.

–  Şi de ce nu faci, băiete? De ce nu faci ceva? continuă Boxi, legănându-se în faţa lui Melc şi Gâză.

–  Cine, eu?

–  Păi, cine? Eu? Eu sunt bătrân, dar tu eşti tânăr, voinic, isteţ.

–  Ei, voinic…

–  Lasă-l şi tu, Boxi, că e el destul de amărât, că iar au râs de el, îi zise Melc.

–  Şi ce dacă? Aveau vreun motiv să râdă de tine? îl inspectă Boxi, de parcă ar fi vrut să gâsească o dovadă pe aripile sau antenele lui Gâză.

–  Nu, că n-am făcut nimic rău. Nu e vina mea că sunt șchiop de o aripă. Și chiar nu e frumos să râzi de defectele fizice ale cuiva.

–  Şi atunci, de ce îţi pasă? triumfă Boxi cu entuziasm de parcă ar fi descoperit ceva extraordinar.

–  Îmi pasă că nu pot să-i învăţ minte, să nu mai strice florile. Ţineam mult la florile de la gard. Ai văzut leandrul? Şi trandafirii?

–  Da, şi crizantemele şi regina-nopţii. Dar tot cred că ai putea schimba ceva.

–  Visezi, Boxi, sau râzi şi tu de mine.

–  Gândeşte-te, Gâză, eşti tânăr, eşti isteţ, găseşti tu o soluţie. Şi plecă, la fel de discret cum venise.

–  Melc, tu ai înţeles ce a vrut să zică Boxi?

–  Nu ştiu, Gâză, s-ar putea să aibă dreptate. Mă scuzi, te rog, dar trebuie să plec şi eu.

–  La revedere!

–  La revedere!

A rămas singur, reflectând la ce a vrut să zică Boxi, dar a obosit şi a adormit sub o frunză de cicoare. În vis se simţea foarte puternic. Atât de puternic încât s-a dus direct la Batozaur, şeful gândacilor şi l-a apucat de aripi,  a dat cu el de pământ şi Batozaur a scâncit ca un copil, rugându-l să îl cruţe. Visul i-a fost întrerupt însă de o picătură de rouă care s-a scurs chiar pe antenele lui. Gâză regretă că a fost doar un vis, dar pe de altă parte ştia şi el că a-l bate pe Batozaur nu reprezenta o soluţie. De fapt, o bătaie nu e niciodată o soluţie, iar Gâză se mândrea cu înclinaţiile lui pacifiste. Şi poate că până la urmă, nu forţa era cea care îi lipsea. Poate Boxi avea dreptate şi chiar şi o gâză neînsemnată ca el putea face ceva, doar cu tinereţea şi isteţimea ei. Chiar aşa! Ar putea vorbi cu gândacii şi dacă ar fi suficient de convingător, ei vor înţelege că nu e bine ce fac. Şi nu ar mai distruge frunzele şi florile şi firele de iarbă. Da, aşa ar fi. Era o idee bună. Se simţea emoţionat şi plin de avânt. Avea în minte un întreg discurs. A pornit chiar în zbor, deşi îi era greu cu aripa frântă, dar parcă nici nu mai simţea durerea.

Cum zbura el, flang, flang, a zărit-o pe Lola. Lola îl văzuse şi ea dar încă nu se hotărâse dacă să-l bage sau nu în seamă. Tocmai sorbea o picătură de sirop de pe buza unui pahar uitat pe masa din grădină. Avea un pai fin, dintr-un pistil de lăcrămioară şi stătea picior peste picior. În fine, cu două dintre ele.

Cum nu se cuvenea să nu o salute, Gâză a strigat:

–  Bună, Lola!

–  Ce faci, tinere? Ai plecat în călătorie? Departe? Asta era tot o ironie de-a ei, că ştia că Gâză nu poate ajunge prea departe în zbor. Unde goneşti aşa? Stai să mai vorbim un pic, nu ne-am văzut de mult. Parcă te-ai mai împlinit?

–  Lola, dragă, n-am chef de vorbă. Am o misiune importantă.

–  Ai o mi-mi-misi-une, misiuneee, rosti ea printre hohote de râs. Ei, asta chiar e bună. Ţânţari, furnici, veniţi cu toţii aici, Gâză are o misiune importantă.

–  Şşşş, nu trebuie să faci spectacol, Lola! E ceva serios. Ţie îţi place ce se întâmplă cu Grădina noastră?

–  Măi ţâncule, nu-mi place nici mie, dar ştii că eu mă descurc. Uite câte resturi de mâncare sunt pe masa asta. Îmi ajung până la iarnă. Apoi intru în casă, la căldură şi trai neneacă!

–  Dar ţie nu îţi pasă deloc de ceilalţi? şovăi Gâză. Nici nu rosti vorbele până la capăt, pentru că știa și el răspunsul.

–  Îmi pasă de mine.

–  Înțeleg. Mie însă îmi pasă. Mă duc să vorbesc cu ei.

–  Cu cine? Întrebă plictisită Lola.

–  Cu gândacii și omizile.

–  Cu gândacii și omizile?! Ai băut detergent de vase? Te-ai lipit de plici? Ai dormit în scrumieră? răcni Lola, aparent îngrijorată. Ai temperatură, băiete?

–  De ce?

–  Pentru că nici nu o să se uite la tine. De aia. Nimic nu îi sperie, nimeni nu îi convinge. Rugămințile tale cel mult or să-i amuze.

–  Sunt obișnuit. Dar măcar voi ști că am încercat ceva.

–  Încearcă ceva care să aibă șanse de reușită! Nu așa merg treburile pe aici, zise Lola cu aerul unei persoane avizate.

–  Ca de exemplu, tu știi ce ar funcționa?

–  Mie nu-mi pasă, ți-am mai zis. Aici, și de altfel, oriunde, contează interesul personal. Nu face nimeni nimic din dorința de a salva lumea. Ar fi frumos, dar să nu crezi aiurelile astea. Și sunt toți prea meschini și prea nătăfleți ca să creadă în binele comun. Știi ce e ăla? Am fost la un curs de filosofie într-o tabără de vară, nu mă întreba detalii, că n-am fost atentă. Își privi reflexiile albastrui ale aripilor. Deh, în tinerețe eram și eu mai naivă. Acum nu-mi mai pasă decât de mine: mă ajuți, te ajut, dacă nu, nu mă interesează. E legea cererii și a ofertei. Sunt capitalistă, ți-ai dat seama.

–  Lola, tu mănânci resturile de pe masă. Capitaliste sunt albinele, ele crează ceva. În fine, știi că eu nu fac politică, adăugă Gâză prudent și stânjenit. Trebuie să îți pese și ție de ceva. Sigur îți dorești și tu ceva.

–  Chiar îmi doresc, desigur, am multe dorințe. Și merite, mai ales. Aripile Lolei scânteiau în lumină, pe măsura laudei de sine. De exemplu, și e doar un exemplu, îmi pasă tare mult de minunăția aia de acolo.

Gâză se întoarse spre locul indicat de Lola și căută cu privirea o musculiță sau măcar o larvă de musculiță care să suscite atâta preocupare Lolei. Poate era și ea mamă sau măcar mătușă și avea și ea un suflet pe care să îl ocrotească. Nimic de felul ăsta. Ce să vezi? Era doar un tort.

–  Tortul acela cu fructe?

–  Da. Visez la el de când punga de fâină a întâlnit pachetul de unt și cartonul de ouă. Gâză era nedumerit dar era obișnuit cu limbajul colorat al Lolei.

–  Păi și ce pot face eu în cazul acesta? Tu îți dorești un tort, eu să salvez grădina. Nu mă pricep eu la probabilități, dar cred că avem cam aceleași șanse să ne atingem scopurile. Mai bine plec și fac eu ce mă taie capul.

–  Gâză, n-ai înțeles nimic. Tu mă ajutai cu tortul, eu te ajutam cu grădina. Ce e așa de greu? Acum, pleacă, mă plictisești.

Gâză plecă mai abătut decât venise. Gândacii cu umorul lor de prost gust, omizile cu pofta lor nestăvilită, Lola cu pretențiile ei absurde îl bulversau și îl făceau să regrete că nu plecase din Gradină de mai mult timp.

Se simțea trist, mâhnit și fără speranță. Dar cumva, s-a întâmplat că în timp ce el se sforța să zboare de lângă Lola, proprietara Grădinii tocmi trecea ducând tortul în grădină, musafirilor. Cum Gâzei îi era greu să mențină direcția în zbor, a nimerit din greșeală în calea gazdei și s-a împiedicat de mâna ei. Din reflex, pentru că era totuși un soi de viespe, a înțepat-o cu acul pe care îl purta în tolba din spate. Ca reacție de apărare. Proprietara s-a speriat, a țipat și a scăpat tortul pe jos. Fructele s-au rostogolit pe alee iar frișca a umput rosturile dintre dale. Soțul proprietarei i-a venit în ajutor cu o mătură și un făraș. Și restul de tort a ajuns la gunoi, adică fix în depozitul Lolei. Despre care trebuie spus că era uimită și extaziată în același timp. Bâzăia de încântare. Când, în sfârșit își mai reveni, a zburat la Gâză pentru a-i spune ceva ce nici ea și nici Gâză n-ar fi crezut că e posibil să spună vreodată:

–  Băiete, felicitări! Nu te-aș fi crezut în stare! Ești mare!

–  Dar, Lola, chiar îmi pare rău, am înțepat-o din greșeală. Nici nu știam că funcționează acul.

–  Dar ce vorbești, ești un erou. Meriți un premiu. Uite, vrei niște frișcă?

De data aceasta, Lola vorbea serios, fără urmă de ironie.

–  Chiar îmi pare rău că le-am stricat petrecerea. Toată lumea aștepta desertul.

–  Le-ai făcut un maaaare bine, nu știi că dulciurile provoacă diabet? E o boală foarte nesuferită. Știi, acum, că mi-ai făcut o asemenea bucurie, zise Lola mozolindu-și picioarele din față în frișcă, e rândul meu să te ajut. Da, Gâză, mie îmi place reciprocitatea.

În grădină, vacarmul se stinsese pentru că oaspeții o căinau în șoaptă pe gospodină și aruncau priviri triste spre urmele de sirop de pe alee. Furnicile luaseră cu asalt zona și chiar niște muște din vecini, pe care Lola nu le cunoștea sau pretindea astfel, veniseră să ajute la curățenie. Lola se simțea generoasă știind că are tot restul tortului pentru ea.

Gâză era încă șocat de ce provocase, involuntar, desigur. În șuierat de frunze, vocea Lolei păru stranie:

–  Pe gândaci și pe omizi nu îi convingi cu nimic. Las la o parte că, anatomic, nu au creier, nici eu n-am, dar în cazul lor, e dovedit: nu fac niciun raționament, nu au nicio noimă. Sțiu doar de frică. Și frică de cine? Ei, ”ma frend”, aici vine Lola cu soluția salvatoare, că tu nu știai ”nada”. Ți-am mai zis că vorbesc limbi străine?

Pe Gâză îl interesa însă soluția salvatoare, se foia nerăbdator. Chiar să-l ajute Lola? Era cu putință?

–  Doar Regina Albinelor are ac de carapacea lor, ca să zic așa. Lola rosti fraza ca pe ultimul vers dintr-un poem. Aștepta să fie aclamată. Se oprinse lângă ei doar un țânțar mic de o oră și el nu știa nimic.

–  Ai înțeles, puștiu?

–  Regina Albinelor, repetă Gâză cam dezamăgit. Cum ajung eu la ea? E în stup. Iar eu sunt din neamul viespilor, nu am cum să o înduplec.

–  Nici nu trebuie. Te duci și îi spui ce mi-ai zis mie. Să ai vorbele la tineee, zise ea luându-și zborul.

O rafală de vânt sorbea fața de masa și perdelele de la ferestre. Lola era departe. Pentru Gâză fusese o zi grea. Se însera, iar el nu reușise să facă mare lucru. Grădina era vraiște, florile aveau doar tije golașe de parcă fuseseră spânzurate. Era greu să ajungi la Regina Albinelor. Era și foarte ocupată cu creșterea puilor de albină. Regina Albinelor e ea însăși o maternitate și o grădiniță, nu se poate întrerupe din treabă ca să vorbească una alta cu o viespe. Ce soluție îi mai dăduse și Lola asta.

Vântul bătea mai tare, Gâză se adăposti sub o frunză de leandru. A dormit puțin până când auzi:

–  Sper că nu te-am trezit, nu? Era Rădașcă. N-am somn, nepoate. Așa e cu bătrânețile astea. Nu mai poți dormi. Nici ziua, nici noaptea. Tu ce faci aici, nu ești la ai tăi, în vecini?

–  Nu. Mie îmi place aici. Și sunt destul de puternic să-mi port singur de grijă, adăugă Gâză, mai mult ca să se convingă pe el însuși.

–  Ei, tinerețea. Așa eram și eu. Acum uite, de trei zile am plecat spre Stup și n-am ajuns încă.

–  Stup, ce stup?

–  La amica mea, Regina Albinelor.

–  O cunoști?

–  Auzi, dacă o cunosc! E prietena mea din copilărie.

Gâză i-a spus toată povestea lui Rădașcă. A rămas stabilit ca în zori să plece împreună la Stup. Au mers toată ziua. Undeva pe la ora cinci după amiază, Regina i-a primit în camera de oaspeți. Privea printr-o pereche de ochelari aurii cu niște rame foarte intortocheate. Lentilele erau și ele multifațetate, cum e stupul. Fiecare lentilă era formată din foarte multe lentile mici.

Rădașca i-a spus Reginei, printre câteva vești din modă (era pasiunea lor comună) și păsurile Gâzei. Mut de emoție, acesta nu îndrăznea decât să încuviințeze spusele prietenului său și să afișeze o față tristă, pe măsura situației relatate. La sfârșit, Regina Albinelor i-a adresat și lui câteva cuvinte:

–  Ai idealuri înalte, tinere domn.

Atât. Au fost conduși afară din stup. Rădașcă i-a spus că s-a comportat exemplar.

–  Dar n-am zis nimic.

–  Uneori, să știi când să taci e cel mai important.

A doua zi de dimineață, roiuri de albine survolau gardul dinspre stradă al Grădinii, în fieful Batozaurului. Nu au atacat, doar au zumzăit grav, ca niște elicoptere de luptă. Un sol i-a transmis Batozaurului că risipa făcută de ai lui și de Omizi nu e bine privită de Regina Albinelor și că lăcustele, greierii, furnicile, libelulele, fluturii, muștele, musculițele de oțet, rădașcile, gândacii de Colorado și viespile vor avea grijă ca Batozaurul și Omizile să pună în aplicare solicitarea Reginei Albinelor ca distrugerea grădinii să înceteze.

Se spune că Batozaurul și-a chemat subalternii și i-a instructat să impună rații de consum. Toată Grădina a fost în sărbătoare. Și toți, chiar și Baxi și mai ales Lola l-au aplaudat pe eroul acelei veri de poveste: Gâză, mica viespe cu idealuri înalte.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *