Navigation Menu+

Luna de pe cer

Posted on May 7, 2017 by in NoiPovești | 0 comments

Scrisă de ASTRIG POPESCU
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Teo are doi ani şi şapte luni. Îi plac jucăriile, neapărat „multe, multe”. „L”-ul din „multe” este lipit de valul palatin la fiecare rostire, astfel încât pare că ar cere doar jucării necuvântătoare. Şi joaca trebuie să fie multă, „fără imite”, cum a învăţat el să zică. Nu s-ar crede, însă timpul nu este aliatul unui copil mic. El are un program destul de strict şi deşi pare că nu face toată ziua nimic altceva în afară de a se juca, nu e niciodată suficient timp pentru asta. Ora de culcare, în mod special, trebuie să fi fost inventată la o adunare secretă a Babei Cloanţa cu Bau-bau și cu Vampirul cu ochi roşii. Ea este sfârşitul oricărui joc şi somnul tuturor jucăriilor. Teo detestă orele de culcare şi ar face orice să nu mai aibă nevoie de somn. Pentru cei mari, multe dintre solicitările copiilor pot fi nişte pietre de încercare: „toate jucăriile din lume”, „să luăm jucărelele din televizor”, „să mergem noaptea în parc”, „să nu mai dormim niciodată”. Sunt lucruri im-po-si-bi-le, repetă şi mama şi tata şi bunicul şi bunica şi bona şi vecina şi orice alt adult de pe planeta aceasta.

Într-o seară, Teo a rugat-o pe mama lui să-i dea luna de pe cer, iar aceasta nu a fost o metaforă. Teo avea chiar o explicaţie:

–  Nu e la locul ei.

–  Cum aşa? Şi care e locul ei?

–  Acolo, a arătat Teo mai la Nord, deasupra blocului de vis-a-vis.

Mama lui Teo i-a explicat că Luna e la locul ei, că ea se învârte în jurul Pământului şi că va ajunge şi deasupra blocului de vis-a-vis mai târziu. Teo a privit cu dezamăgire neputinţa mamei sale. Mama lui însă s-a bucurat, pentru că nu e niciodată prea devreme pentru un copil să înţeleagă că nu poate avea totul. Ceea ce îl va feri de dezamăgiri mai târziu. Nu poţi avea toate jucăriile din lume. Nu poți mânca toată ciocolata. Nu te poți hrăni doar cu bomboane. Nici tu, Teo, nici alți copii. Nimeni nu poate.

Mama lui Teo i-a povestit despre Lună, că e foarte departe de noi, la vreo două sute de mii de kilometri şi numai cu o rachetă spaţială se poate ajunge acolo. Şi apoi, nu poți aduce Luna pe Pământ, pentru că este – și ea – ditamai corpul ceresc.

A doua zi, spre seară, Teo a văzut din nou Luna şi a vrut să o mute mai la Nord. În serile următoare, aceleași rugăminți. Tot îi cerea mamei lui să-i aducă Luna de pe cer.

Până când, într-o după amiază, pe când se jucau cu un set de origami, mamei lui Teo i-a venit o idee:

–  Uite, Teo, aceasta este Luna!

Teo a părut încântat de bucata de hârtie albă, în formă de seceră.

–  E Luna!

–  Da, Luna când e în primul pătrar.

Teo nu a înţeles ce este primul pătrar, dar ştia şi el că Luna uneori e ca o felie de lămâie din ceai, alteori ca o farfurie iar alte ori ca o jumătate de tort. A luat bucăţica de hârtie şi a ţopăit fericit.

Într-una din zilele următoare, Teo a plecat cu mama lui în vizită la bunica. Şi cum bunica locuia destul de departe, au mers cu metroul. Lui Teo nu îi plăcea în mod deosebit metroul pentru că era foarte multă lume, un soi de pădure de genunchi, că el doar atât reuşea să vadă la înălţimea sa. În plus, era foarte multă gălăgie. De data aceasta însă, Teo a fost bucuros când au coborât pe rulantă. De obicei se opreau imediat în dreapta scărilor, dar nu, acum Teo a tras-o pe mami a lui de mână, până au ajuns la celălalt capăt al peronului. Spre deosebire de alte staţii de metrou, la Tineretului există o singură ieşire. Iar ei erau acum foarte departe de ieşire. Mama lui Teo a crezut că de vină era aglomeraţia pe care copilul o evita, dar motivul era altul: Teo a scos din buzunarul hanoracului o bucăţică de hârtie în formă de seceră. Şi a aruncat-o în colţul peronului.

–  Teo, nu e frumos sa aruncăm lucruri pe jos.

–  Nu, mami, e Luna.

–  Luna?

–  Da, o lăsăm aici. Să nu mai apară pe cer.

–  De ce?

–  Ca să nu mai vină niciodată seara.

În seara aceea, dar doar în seara aceea, părinții l-au lăsat pe Teo să se joace și după ce a trecut ora de culcare.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *