Navigation Menu+

Clepsidra

Posted on Jun 14, 2017 by in NOIpovești | 0 comments

Scurt text de atelier
Scrisă de MAGDALENA VOICULEȚ
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

au ce-ar fi dacă, într-o dimineață aș decoperi că Bucureștiul s-a mutat în deșertul Sahara?
Ooo tum-băăă, douăăă tum-beee, treeei tum-beee și deja ating celălalt capăt al dormitorului. Rămân pe spate cu picioarele sprijintite de băncuța improvizată a pervazului scund, pe care se înșiră perne viu colorate care încadrează fereastra uriasă. Privesc în sus la cerul străpuns de frunzele copacilor, proiectate în umbre mișcătoare pe tricoul meu alb. Este liniște totală și tot în liniște, câte-o pasăre mai negricioasă traversează în zbor, pe deasupra crengilor, cerul dintre pereții camerei. Închid ochii și lumina puternică îmi răzbate prin pleoape. Îmi imaginez că văd culoarea roșie, la fel cu cea de pe covorul pe care stau. Spatele mi se afundă în stratul pufos pe care plutesc alături de o mulțime de floricele mici albe și frunzulițe verzi desenate din tot felul de linii. Și cel mai mult îmi place că grădina asta de floricele sau Grădina Nemuritoare, cum îi spun eu, nu se veștejește niciodată iar atâta timp cât stau pe ea, nimic rău nu mi se poate întâmpla. Toate vrăjitoarele se opresc la limita de franjuri și ciucuri roșii. Asta se știe! Un zâmbet îmi luminează fața iar sentimentul de mulțumire dă frâu liber gândurilor.

“… hmmm, asta înseamnă că dormitorul meu este mai mic decât al lui Ionuț cu o tumbă și jumătate. Și asta pentru că el este mai mare și are mai multe lucruri, mai ales de când este la școală. Am și eu lucruri, mai puține, dar parcă-s mai frumoase. Eu am Grădina Nemuritoare, râvnită de orice vrajitoare, și fereastra uriașăăă… și îl am și pe Moti care adoră pernele. Și câteva sertare mari pline cu jocuri și cutia mare de teatru cu marionete care mi-a adus câțiva prieteni buni. Sunt suficiente. De fapt, dacă mai adaug și cărțile de povești și de colorat care stau acolo jos, în teancuri mici până la pervaz, pot să spun că am prea multe lucruri.” Socoteala îmi dă un avantaj și mă îndeamnă să deschid ochii. Și tot ce văd acum de un albastru profund, nu mai este cerul, sunt doi ochi care mă fixează și un năsuc rece înconjurat de un evantai de mustăți care îmi ating fruntea. Este Moti plin de curiozitate, ca întotdeauna. Prezența lui neașteptată mă sperie și mă face să lovesc din greșeală cu mâna, raftul din apropiere. O clepsidră îmi sare în brațe, la fel de surprinsă ca și mine. Sticla îi strălucește în razele soarelui iar nisipul dă năvală dintr-un compartiment în celălalt. Privesc îndeaproape firul fin de cuarț care construiește o nouă moviliță ca o dună de nisip a Saharei. Îmi și imaginez o cămilă care se opintește să înainteze pe panta instabilă. Doi drumeți înveșmântați în haine lungi și cu fețele acoperite care să îi protejeze de arșița soarelui și de vânt, o îndeamnă să urce până la porțile hanului unde vor înnopta. Aaa, îl recunosc! Este hanul lui Manuc. Două străzi mai jos, spre oaza aglomerată, este casa bunicilor la care mă duc în fiecare Duminică. Și undeva în apropiere se vede înălțându-se semeață, deasupra acoperișurilor roșiatice, turla strălucitoare a bisericii. De acolo, de sus, de pe cupola umflată ca un balon strălucitor, poți zări întreg Bucureștiul cu străzile lui încinse, cu palmieri pe fiecare trotuar și Marea Mediterană care îl înconjoară pe trei laturi. Mai departe de granițele lui nu se vede decât linia orizontului neîntreruptă dintre mare și cer de parcă nu mai există nimic altceva. Dar sunt sigură că nu este așa, pentru că mai mereu văd avioane mari zburând într-acolo. Câteodată am impresia că le vede și Moti. Mama mi-a spus că, în vacanța care urmează, vom zbura și noi cu un avion în direcția aceea și cred că am să-l iau și pe el. Deja l-am pregătit pentru călătorie. I-am împletit un coșuleț din frunze uscate de palmier în care a încăput o perniță subțire și l-am pus la fereastră. Și nu a durat mult până să-l descopere. Se instalează în el când și când și începe să toarcă. Dar parcă știe că mă gândesc la el. A venit și a răsturnat clepsidra lovind-o cu lăbuța în joacă. Mă ridic și iau clepsidra cu mine în drum spre fereastră. Urc pe pervazul lat ca o băncuță și de uimire scap clepsidra care se sparge împrăștiindu-și nisipul. Timpul parcă a încremenit. Casa cu fereastra albă a Mirunei, de vis-a-vis, de unde ne făceam semne complice, dispăruse. La fel și grădina de trandafiri din fața blocului de unde stau. De la etajul unu vedeam foarte bine dealul verde cu șoseaua care șerpuia la baza lui. Pe el se aflau rămășițele unei cetăți foarte vechi în care cândva a locuit un prinț. Sunt sigură. Iar acum nu mai văd nimic din toate astea. În depărtare nu văd decât marea iar camera mea este atât de sus încât nici păsările nu cred că ajung până aici. Mă uit în jos și singurul lucru pe care îl deslușesc bine este turla aurie și puternic strălucitoare a bisericii. Cu siguranță, două străzi mai jos, spre oaza aglomerată, este casa bunicilor la care mă duc în fiecare Duminică.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *