Navigation Menu+

Librăria cu amici

Posted on Jun 14, 2017 by in NOIpovești | 0 comments

Scurt text de atelier
Scrisă de
 MAGDALENA VOICULEȚ
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

După “Librăria cu amici”, scrisă de Oana Țepeș-Greuruș

f, de câte ori trec prin dreptul stejarului ăsta din colț, soarele aproape că mă orbește. Nici nu mă mai mir că am nevoie de ochelari. Dar chiar și așa, trebuie să ajung numaidecât la librărie. Mai bine stau puțin pe loc cu ochii închiși până îmi revin. Sau mai bine mă întorc cu spatele și, drept, pe lângă bordură, înaintez încet zece pași până ce turla bisericii înghite soarele. Atunci, pe trotuar se desenează un oval mare care se cațără până sus, pe ziduri. Știu că sunt împiedicat dar n-am dat niciodată greș la mersul cu spatele. Iar când ajung în dreptul supermarketului de unde îmi cumpără mama cornurile alea bune cu ciocolată, mă întorc și nu trebuie decât să intru în librărie. Deja am ajuns în dreptul vitrinei cu cărți. Mă uit curios la albumele noi care stau aproape de geam. Un album cu corăbii vechi pe copertă îmi atrage atenția. Mereu se schimbă cărțile din vitrina asta! Dar două lucruri nu se schimbă niciodată: unul este globul pământesc care a devenit maroniu pe partea dinspre stradă, unde bate soarele, când și când, și al doilea este grupul de muște foarte mici care stau răpuse în colțul de lângă ușă. Le-am numărat într-o zi când am venit prea devreme iar tanti Veronica încă nu deschisese. Sunt mai multe de zece. Și dacă mă uit mai bine, pe suprafața sticlei mă văd și eu. Sunt slăbuț și semăn cu mama, blond cu ochii albaștri și cu gene lungi. Oare dacă aș purta ochelari aș semăna și mai bine cu ea?! Sau mai bine ar semăna ea cu mine dacă ar avea părul scurt și drept iar urechile puuuțin mai mari. Mai bine fac o probă. Împreunez degetele până fac două cerculețe pe care le duc în dreptul ochilor ca pe niște ochelari. Mă pufnește râsul. Nu se mai văd clar decât doi dinți lopătari care se chinuie să crească surprinși de o gură hlizită, două gropițe în obraji și un năsuc perfect. Și acum că tot mi-am pus ochelari, îmi pare că-l zăresc înăuntru, lângă raftul de cărți de colorat, pe Selfilă. Nu sunt sigur că este el dar mi se pare cunoscut tricoul negru cu piratul ăla ciudat imprimat pe spate. Mai bine intru. Un pas mare făcut cu atenție pe treapta cu colțul spart, că nu sunt așa de înalt ca alții și ușa rămâne în urma mea. Mirosul de cărți mă face să mă simt ca acasă iar curiozitatea îmi îndreaptă pașii către piratul misterios. Trec prin dreptul raftului cu animale preistorice și aud în urma mea o voce înfundată:
–  Lică, nu te mișca! Dacă mai faci un pas o să fii înghițit de cel mai mare dinozaur pe care l-ai văzut vreodată!

Dinozaur? Haide… ce dinozaur ar mânca un copil de șase ani?! Sunt atât de mic că nici nu mă vede. Și în plus, port la mână semnul de carte împletit de mama, care îmi poartă noroc. Cred că este vocea lui Smartphone-pierde-ziuă, amicul meu pus pe șotii. Dar mai bine mă asigur. Întorc capul și ochii mi se încrucișează când, două nări imense ale unui cap verde și alungit aproape că mă împung în frunte. Fac cu spatele un salt arcuit și las în urma mea un “Ăăăă…” zburlit ca o coadă de pisică. Un dinozaur cu cap neobișnuit de mare și cu un corp care flutura ca o cârpă începe să râdă zgâlțâindu-se. Pe furiș apare și tricoul negru cu pirat. În fața mea stau acum râzând cei doi prieteni ai mei: Selfilă și Smartphone-pierde-ziuă ținând în brațe masca ciudată. Nu pot sta nici eu prea serios.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *