Navigation Menu+

Ping-pong

Posted on Jun 14, 2017 by in NOIpovești | 0 comments

Scurt text de atelier
Scrisă de MAGDALENA VOICULEȚ
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

au ce-ar fi dacă, aș ajunge la birou, aș deschide computerul și aș observa un pitic cu scufie verde care, cocoțat pe monitor, se holbează la mine.

Curentul de aer rece îmi biciuie fața și mă face să parcurg holurile lungi și slab luminate privind în jos. Pătratele mici și aliniate din gresie se succed cu viteză sub pașii greoi care încă mai trag după ei amintirea unui vis nedorit. Tot mai reflectez la cuvintele care îmi răsună în minte chiar și la ceva timp după ce m-am trezit: “Fugi și nu privi înapoi!”. Să fug!? Hm! Niciodată! Deschid ferm ușa biroului și mă îndrept către calculator. Este deja pornit. Puțin ciudat dar nu investighez. Probabil l-am uitat așa cu o seară înainte. Mă las pe spătarul mobil al scaunului care începe să pârâie ușor. Accesez fișierul cu munca făcută cu o zi înainte dar rezultatul nu mă mulțumește pe deplin. Instinctiv îmi mut privirea într-un colț care să nu-mi distragă atenția și îmi fac un plan de lucru. Ideile încep să se modeleze dintr-un noian de căutări care îmi angrenează mintea într-o adevărată furtună. Îmi propun să rămân concentrată până găsesc soluția optimă. Și totuși ceva mă bruiază. Încerc să-mi dau seama ce anume și realizez că din spatele monitorului se aud niște pocnituri de perete: ping-pong, ping-pong, ping-pong… Privesc în acea direcție și văd cum se înalță ritmic o mingiuță mică albă din plastic. Îmi duc mâna la frunte și constat că temperatura corpului este normală. Și totuși mingiuța există și produce și sunete. Mă ridic încet și, pe furiș, apuc mingiuța înainte să lovească peretele. “Ha, te-am prins! Și acum, liniște deplină!” îmi spun în gând cu satisfacția rezolvării unei probleme. Și în timp ce băgam mingiuța în buzunar, doi ochi verzi mă țintuiau de sub o scufie ridicolă, veche de câteva secole, după model. Și nu știu ce m-a speriat mai tare: ochii răutăcioși pregătiți de o replică dură sau scufia îmbibată de sutele de ani care o devorau încet-încet.

“Ba n-ai prins nimic! Mingia este la mine.”, se aude o voce modulată, asortată privirii.

Bag mâna în buzunar. Nu era nicio mingie. Caut din nou ochii bulbucați adăpostiți sub niște sprâncene albite și groase ca niște streșini dar deja dispăruseră. Mă întorc cu scaun cu tot, cu spatele la monitor, în speranța că atunci când voi reveni, realitatea va fi cea dintotdeauna. Fac și câteva vocalize să mă asigur că nu am tulburări de auz, apoi masez tâmplele și ochii, ușor, să alung o posibilă oboseală. Cu multă grație în mișcări și cu gestul obișnuit, revin la problema mea. Monitorul cuminte, stă pe poziție și afișează în continuare imaginea luminoasă. “Aaah, este liniște! Deci…” Ping-pong, ping-pong, ping-pong… Monitorul se transformă în paravan. Mingea săltăreață a revenit la vechile obiceiuri. Mă pregătesc de o scenă dar mai întâi mă asigur că sunt singură în birou. Mă ridic hotărât și mă aplec încet în față, peste birou, în dorința de a surprinde mai mult decât doi ochi expresivi din cale-afară și o scufie ponosită, verde și amară ca fierea. M-a străfulgerat scurt gândul că mi-ar trebui ceva curaj să fac asta dar n-am vrut să recunosc. Așa că am continuat până ce am simțit în mijlocul frunții presiunea exercitată de mingea servită cu efect. Da, direct în frunte. O urmă de rușine mă așează cuminte înapoi pe scaun, în liniște. Iar apoi, cum este și firesc, rușinea se transformă în furie, tot pe fundalul refrenului cunoscut: ping-pong, ping-pong, ping-pong… “Categoric, doresc o confruntare. Este inadmisibil!”, îmi spun în gând adunând toată frustrarea în doar două propoziții. Dar gândul îmi este întrerupt când, ușa se deschide și o fețișoară angelică de copil îmi adresează un zâmbet.
–  Dop, de când te caut! Dacă nu plecăm acum, prindem răsăritul de soare și rămânem blocați aici încă o sută de ani.

Ușa s-a închis neașteptat de repede și tot așa de repede s-a făcut liniște. Și cu siguranță zâmbetul nu mi-a fost adresat mie.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *