Navigation Menu+

Aventurile detectivului G. Fulviu

Posted on Jul 24, 2017 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de Cristina Trifan
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

În fața casei mele se află un dud, unde are cuib un vultur. E un vultur pleșuv ca în emisiunile de pe Discovery.  Dar să știți că numai mie mi se arată vulturul. Nu îl vede nimeni pentru că e fricos, atât de fricos, încât se sperie și de o gânganie care-i  trece prin fața ochilor. S-a speriat atât de tare de o mierlă gureșă, încât n-a mai vrut să stea deloc în dudul lui și a trebuit să-l ascund sub pat. Dar nici aici nu și-a găsit liniștea. A dat peste lada mea cu jucării, de când eram mic și se tot foia și o împingea, iar mama îi dădea câte un picior zdravăn lăzii și o împingea la loc sub pat. Vulturul se ferea cât putea, până într-o dimineață, când s-a decis să iasă de sub pat, așa că l-am găsit sforăind pe covor, sătul de câte lovituri primise.

În acea zi, chiar mi-am pus problema că vor da ai mei de el și v-a fi scos afară cu ocări și cozi de mătură. Îl și vedeam pribegind pe străzi, că în dud nici mort nu voia să se întoarcă. Am luat lada și am dus-o, în sfârșit, în pod. M-a lăudat mama juma`de zi și am primit încă juma` de oră  de playstation.

Dar nu-i ușor nici cu vulturul.  Mai deunezi, ne-am ciondănit că ascult muzica tare și că nu poate să se uite liniștit la emisiunile de pe Discovery,  mai ales la cele cu vulturi.  M-am gândit să-i dau ipod-ul meu, mai ales că are chef să se uite la televizor, exact când am voie la playstation. Și ne-am apucat să ne certăm atât de tare, că ne-am trezit cu Ilona sor-mea la ușă și a lipsit puțin să dea peste vultur. I-am trântit ușa în față, de s-a apucat asta mică să urle,  că a ridicat toată casa în picioare. A venit mama, cu toată artileria grea, să vadă ce s-a întâmplat și bineînțeles, că a început ofensiva reproșurilor, aruncându-le în stânga și în dreapta cu precizie, că trăiesc ca un trântor în cea mai dezordonată cameră din lume. Normal că am pierdut bătălia și am primit, ca pedeapsă, una dintre pedepsele cele mai nesuferite: să îmi fac ordine în cameră.

Apoi, m-am răzgândit să-i dau lui ipod-ul. Pentru ipod, am renunțat la jocuri, am făcut teme în plus, le-am promis alor mei luni, stele și alte trei universuri de promisiuni, iar pe sor-mea Ilona am lăsat-o în pace și nu i-am mai dat niciun ghiont la masă. Acum, m-am cam plictisit de ipod, ca și de alte chestii. Dar, la câte sacrificii am făcut, nu l-aș împrumuta unui vultur fricos. Dar nici vulturul nu vrea să renunțe la emisiunile lui de la televizor așa că, vrând-nevrând,  ne-am făcut un program, subliniat cu marker-ul. Culoarea verde arată orele mele de playstation și culoarea portocalie orele lui de Discovery. Nu mă întrebați de ce a ales portocaliul, dar a insistat foarte tare. Mă întreb dacă nu cumva e daltonist, nu numai fricos. Așa că am semnat amândoi, eu cu verde și el cu portocaliu, acel document care ține loc de tratat de pace..

După cum v-ați prins, sunt un puști, am unșpe ani, o soră, Ilona sor-mea și un vultur care a stat în dud și acum sub patul meu, când nu se uită la televizor. Nu repet că e fricos că v-am zis deja.

Într-o dimineață, exact când să plec la școală, aud un zdrang-pac de sticlă lovită. Mă reped în cameră să văd ce s-a întâmplat, mai ales că pe vultur îl lăsasem în regulă, uitându-se la televizor, conform orarului stabilit, adică pe culoarea portocalie a dreptului de a se uita la televizor. Ilonei sor-mea i se păru și ei ciudat, mai ales că în ultima vreme devenise foarte atentă la orice zgomot care se auzea din camera mea și rămăsese cu lingura ridicată deasupra castronului cu cereale, ascultând cu atenție sunetele care răzbăteau prin pereți.

Intru în cameră, însă vulturul ia-l de unde nu-i. Geamul era deschis, iar din dud se ițea doar capul lui aproape golaș, mișcându-se când sus, când jos.

–  Hei, ce faci acolo? îl strig pe geam.

–  Plec în munți! Îmi fac bagajul și zbor la rudele mele. Îmi pare rău că ți-am spart pușculița, dar am nevoie de bani, doar pentru un bilet de avion dus. Dar să știi că-ți voi returna datoria, cât mai curând. Poate găsesc vreun post liber de detectiv particular și după a doua chenzină,  îți voi trimite toți banii.

–  Și, mă rog, cum crezi că ajungi acolo, în munți?

–  Păi, m-am gândit să-ți împrumut bicicleta, iau avionul și gata, ajung!

–  Aha! Și cum îți iei bilet? îl întreb contrariat, uitându-mă la ciuful lui de vultur pleșuv.

–  M-am gândit și la asta. Am luat din dulapul tău un tricou și o șapcă, ca să nu fiu recunoscut. Și apropos, fă-ți ordine, frate, că  n-am văzut niciodată o debandadă mai mare ca în sertarele tale.

–  Așadar, te îmbraci cu tricoul meu, îți tragi șapca pe ochi și ceri bilet, îl opresc eu, schimbând subiectul despre dezordinea din sertarele mele.

–  Am văzut o secvență în filmul de aseară. Exact așa. Bineînțeles, mă feresc de camerele de luat vederi. Uite, acum realizez, crezi că poți să te lipsești de ochelarii de soare?

–  Din câte știu eu, cred că îți trebuie un act de identitate, îi răspund ușor tulburat de presupusul lui scenariu.

Vulturul se opri din așezat bagajele și mă fixă cu privirea. La asta nu se gândise.

–  Atunci mă strecor incognito în hala bagajelor. Am văzut eu în…

–  Și unde vrei tu mai exact să ajungi? îl întrerup, gândindu-mă că i-am lăsat pe mână cam mult telecomanda și vulturul se uita nu numai pe Discovery, dar îl pasionau și filmele de acțiune. Mâine-poimâine se va crede urmaș de ninja sau, mai știi, capul mafiei siciliene și va dori să-și facă propriul cartel. Bine, ieșeau cumva din discuție cele două variante, că era fricosul fricoșilor.

–  Ți-am mai zis! În munții Altai. Am și carte de vizită, dacă tot ai o problemă cu identitatea:. Mr. G Fulviu. Adică, Fulviu de la Fulvus și G de la Gyps. Că ăsta-i  numele speciei mele- Gyps Fulvus, vultur pleșuv, uite aici!

Vulturul scoase de sub o aripă o bucată de carton, pe care scria cu marker-ul verde: Mr. G. Fulviu- detectiv particular și mai jos adresa: Munții Altai.

Văzând cât de serioasă e povestea cu munții Altai și cu plecatul, m-am panicat nițel. Nu mă așteptam din partea lui la o asemenea decizie. L-am rugat să își amâne plecarea, până mă întorc de la școală, să discutăm planul lui. Îmi părea rău că nu fusesem prea atent la orele de geografie, că nu știam mai nimic despre munții Altai, altfel veneam cu argumente solide. Acum rămâneam fără banii din pușculiță, fără ochelarii de soare și fără vultur.

Se uită stânjenit la mine. Părea a-mi da dreptate. Soluția de a merge în cala bagajelor, îl cam speria. Și era destul de convins că nu va reuși singur să se strecoare printre pasageri, darămite să-și ia bilet. Nu i se părea prea fericită ideea de a sta la grămadă cu mulțimea de troller-ere și saci. Ar fi fost întuneric acolo, iar lui nu-i plăcea deloc întunericul.

Tot drumul spre școală și în toate orele care au urmat, gândul meu a fost doar la vultur. Eram abătut. Nu mă așteptam să plece vreodată. Agasant, fricos, vulturul era în toate felurile, dar era prietenul meu. Nu-l vedeam detectiv particular,  dar cine știe, poate va reuși. Se descarca binișor la cuvinte încrucișate.

Și mă ajuta mereu la algebră. Îi plăcea treaba asta cu necunoscutele.

Când m-am întors acasă, vulturul nu mai era. Bicicleta se afla la locul ei, banii din pușculiță pe birou. Sub ochelarii de soare, un bilet.

”Am plecat cu mierla. Mergea și ea în vizită la cunoștințe. Mi-a explicat că nu-mi trebuie avion, că sunt vultur, și pot să zbor unde vreau eu. Am făcut câteva exerciții de încălzire de pe acoperiș până în vârful dudului. Bună antrenoare mierla!

A doua zi dimineață, un nou bilet misterios. De data asta însoțit de o carte de vizită.

”Dragă prietene,

Am ajuns în Altai și mi s-a zbârcit rău pielea de frig, Tremur din toate penele. La televizor părea altfel. Urâtă vreme pe aici! Am decis să mă întorc acasă. Mai bine în dud. Vestea bună este că am un caz. Urmăresc o pistă și indiciile duc către cartierul tău, de fapt, al nostru.

Cu prietenie,

G.Fulviu- detectiv particular

În cuibul vulturului, dormea mierla.Se întorsese mai devreme din vizită și ațipise în cuibul noului ei prieten. Agăț o creangă, iau o dudă zmeurie si o arunc. Mierla ridică un ochi, își scutură penele alungând câteva furnici venite în expediție, după care aruncă înapoi duda, ce se zdrobi de geam, lăsând o urmă umedă și sângerie.

–  Hei, știi ceva de vultur?

–  Oaaah, căscă mierla încă odată. Vine azi cu niște berze. Se pare că s-a ratăcit și s-a aciuat pe lângă un stol. A cam ocolit nițel, dar bine că n-a ajuns în Africa, că nici mult nu mai avea, spuse mierla căscând întruna.

va urma

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *