Navigation Menu+

Amintiri despre cuvinte

Posted on Aug 11, 2017 by in Blog | 0 comments

Text de Adriana Ștefan
Foto de Annie Spratt pe Unsplash
__________
Share

 

Eu nu am învățat să citesc la patru ani ca alți copii. Nu am învățat să citesc nici la trei ani şi nici măcar la cinci. Am învățat să citesc la școală, în clasa mea întâi, iar de atunci nu m-am mai oprit. Citesc amestecat, fără pretenții de cunoscător, însă de fiecare dată citesc cu mare emoție. Fiorul regăsirii cuvintelor şi-a înșiruirii lor în combinații magice este prezent de fiecare dată. Dragostea pentru cuvinte nu mi-a adus-o în dar o zână binevoitoare, ci s-a clădit în timp, cu răbdare şi pasiune, așa cum clădești o casă rezistentă la intemperii – cărămidă cu cărămidă.

Nu știu sigur dacă vinovat pentru asta a fost tata. Îl vedeam seară de seară cufundându-se în câte-o carte, bucuros să străbată alte lumi, cu personaje reale sau nu, dar cu alte îndeletniciri decât cele ale unui geolog dintr-o mină oarecare din nordul țării.

Nu știu dacă vinovată pentru dragostea mea de cuvinte a fost doamna învățătoare. Bibliotecară a şcolii, ea mă lua adesea ca ajutor în cămăruța ticsită cu cărți mai vechi şi mai noi. Oblojeam împreună cărțile rupte aplicându-le pe cotor benzi cleioase de hârtie şi lipici alb întărit, pescuit dintr-un borcan.

Nu știu nici măcar dacă unchiul meu priceput în ale scrisului a avut ceva de-a face în povestea asta. Cu o aură de vedetă locală, venea în vizită pe ulița bunicii, făcându-i pe vecini să se întrebe, ridicând din sprâncene a mirare, cum de-a putut lelea Ileana să facă un copil preocupat de altceva decât pământ şi vite.

Ceea ce știu cu siguranță este că nu-mi aduc aminte să mă fi plictisit vreodată, nici măcar în vacanțele interminabile de vară, în care nu duceam lipsă de prieteni cu care să fac schimb de cărți şi de impresii de lectură.

Si mai știu cât de invidioasă eram pe colega de clasă cu mama librăriță şi, prin urmare, cu acces la o sumedenie de cărți. Visam la raftul lor de bibliotecă plin de tomuri de Alexandre Dumas, frumos aliniate şi de neîmprumutat unei fetițe ca mine, care-ar fi putut să le strice…citindu-le.

Cine eram eu să-i explic librăriței că poveștile sunt scrise pentru a fi împărtășite? Cine sunt eu acum să vă spun ce să faceți cu timpul liber al copiilor voștri?

Dar ca părinte care citește seară de seară poveşti copiilor, aş putea să vă spun așa: lăsați-vă copiii să citească! Ajutați-i să descopere cărțile de mici – în orice format ar fi ele, de hârtie sau electronice. Câte poveşti, tot atâtea porți de acces către trăiri şi emoții pe care nu le vor găsi niciunde altundeva.

Şi își vor aminti cu drag de paginile la care au râs cu poftă, şi își vor aminti cu drag de cele la care au plâns în hohote. Şi își vor aminti cu drag de voi!…

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *