Navigation Menu+

Nică și piratul din Pădurea Neagră

Posted on Aug 22, 2017 by in NoiPovești | 0 comments

Scrisă de EMIL DUHNEA
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Ursuleţul Nică era pierdut departe de casă. Din spatele unor tufişuri, asculta cu atenţie sfatul urşilor străini printre care ajunsese.

–  Mor-mor-mor!

–  Mor-mor-mor-mor…

–  Mor-mor-mor-mor-mor?

Nică nu pricepea nimica! Se întoarse spre grupul de ursuleţi din spatele său şi-i întrebă:

–  Ce zic?

–  Cred că vor să te alunge… răspunse Ola întristată.

Ea era singura cu care Nică putea vorbi ca lumea. Când a întrebat-o cum de se-nţeleg, i-a răspuns mândră că a învăţat la şcoală, de la Piratul. Nică la şcoala lui nu învăţase limba lor, dar nici colegii Olei nu păreau că o învăţaseră pe a lui prea bine. Cu ei abia schimba două mormăieli.

–  Dar ce au cu mine? întrebă Nică.

–  Puţi! răspunse cineva din grup.

–  Eşti maro! sări altul.

–  Puţi urât, ptiu!

–  Ha-ha-ha!

Tot grupul se aruncă pe spate cu labele în sus şi începu să râdă. Doar Ola nu râdea. Zise:

–  Fiindcă eşti brun, şi urşii negrii cu urşii bruni nu sunt aceiaşi urşi… cred… nici eu nu înţeleg prea bine…

–  Dar eu doar vreau să mă întorc în pădurea mea!

Ola îl privi încruntată. Spre deosebire de restul, ea avea un petic de blăniţă albă care se-ntindea de la gât până peste frunte. În jurul ochilor avea două cercuri de blană neagră, aşa că cea mai mică încruntare se observa uşor. Era cea mai expresivă ursică pe care o văzuse Nică vreodată. Asemeni ei, Nică la rândul lui avea urechile și ceafa negre, deși în rest era brun.

–  De ce nu vor să mă ajute…?

–  De treflă! strigă unul de jos râzând.

–  Eu cum ajung acasă…?

–  Mâncat!

–  Ce mă fac…?

–  Carpetă!

–  Hi-hi-hi!

De data asta, Ola era cea care râse. Se opri repede, dar când Nică văzu răutatea cu care se zburlise blana ei albă în rânjet, nu mai aşteptă nici măcar o clipă. O luă la goană în patru labe înspre pădurea deasă, lăsându-i pe toți în urmă.

Nică fugi și fugi, și nu se mai opri până când se împiedică și căzu cu nasul în pământ. Solul și iarba rece domoliră rușinea și mânia lui Nică.

Când se ridică, nu o mai luă iar la fugă, ci se uită în jur: numai copaci și cărări străine. Nu își pierdu cumpătul. Se prinse cu gheruțele de un pom potrivit și, trăgând aer în piept, începu să se cațere: Hop! Hop! Țop! Se simțea vinovat făcând asta, deoarece cățăratul îl adusese în situația asta. Familia îl avertizase să renunțe la obiceiul ăsta (era ne-ursesc!), dar nu i-a ascultat…

În fine! Cu asta m-am băgat în bucluc, cu asta mă scot, gândi Nică. Dar nu zărea nicăieri râul pe care plutise până aici. Din vârf, doar pădure, cât vezi cu ochii! Mai puțin… Acolo! Coborî rapid. Apoi, iarăși fuga.

Într-un răriș era un bârlog mic, doar cât pentru un urs. Era singura șansă a lui Nică de a găsi râul și a ajunge acasă. Pustnicii erau cei mai înțelepți dintre urși.

Însă nu găsi nimic. Nică intră în peșteră cu pași mici. Gol. Găsi totuși un culcuș. Nică se aruncă în el și se întinse. Era așa moale, ar fi putut dormi un sezon! Mai găsi o curiozitate: o grămadă de borcănașe din lemn.

Apucă unul și-i deschise capacul.

–  Pe Moș Martin, miere!

Nică băgă un deget și gustă. Mmm…! Apoi lăbuța cu totul…

Dintr-odată, peștera se întunecă.

–  Mooor! se auzi un strigăt din spate.

Nică se întoarse și văzu la intrare silueta neagră a unui urs gigant!

–  Moooor! mai scoase el un răget crunt.

Nică, încercând să-și scoată botul din borcan, se aruncă pe spate și începu să-l tragă cu toate patru labele. Străinul veni încet, aproape leneș, aproape indiferent, și-l apucă pe Nică de bot. Cu cealaltă labă îl prinse de frunte, și dintr-o mișcare îl scoase afară din borcan.

–  Mor-mor-mor, zise gigantul.

–  Îmi cer scuze, spuse Nică, dar nu înțeleg ce spui…

Ursul cel mare se așeză în fund nedumerit. Era tot negru, dar avea o jumătate de ureche mușcată, și o cicatrice peste un ochi pe care nu îl deschidea cum trebuie.

–  Păi bine, măi puștiule, tu ești un urs brun! Cum te cheamă?

–  Nică.

–  Mie mi se zice Piratul. Ce cauți tu-n Pădurea Neagră, Nică?

–  M-am pierdut.

–  Aha! Și ce ți-ai zis, ia să intru eu în bârlogul ăsta, să-i dorm în pat să-l împut, să-i mănânc mierea. Nu te-a învățat nimeni să respecți bunurile altora?

Nică realiză că greșise, și străinul avea dreptate.

–  Îmi pare rău, mormăi Nică.

–  Îți pare rău! pufni ursoiul. Ia, hai, valea de aici! De asta nu ne plac nouă urșii bruni: nu ne înțelegeți deloc obiceiurile, nici nu vă interesează, veniți la noi, și na că tot eu vorbesc pe limba ta, nu invers! Faceți boacăne, ș-apoi „îmi pare rău”! Ce să zic!

Piratul nu părea să fie deloc așa cum trebuiau să fie pustnicii. Poate cei negri erau altfel…? Nică încercă să se scuze în continuare:

–  Chiar îmi pare rău! Eram doar pierdut și înfometat! Vreau să mă întorc acasă, și nu știu drumul.

–  Și mierea? Mi-o dai înapoi? Sau ai impresia că se culege singură?

Ursul îl apucă ușor de ceafă, îl ridică pe sus și-l duse afară. Îl lăsă să cadă în praf un pic mai departe de bârlog.

–  Îmi pare rău, puștiule, dar dacă ceilalți urși au hotărât să nu te ajute, nici eu nu pot. Și așa mi i-am pus în cap cu multe… Trebuie să mă mai supun și eu hotărârilor de consiliu…

Nică își ridică deznădăjduit privirea. Nu înțelegea ce legătură aveau ceilalți și de ce hotărârea lor conta pentru pustnic.

–  De ce-i lași pe ei să hotărască pentru tine? întrebă Nică.

–  Ei, făcu ursoiul, e greu să îți explic, ești mic. Ca să nu intru în tot felul de probleme…

Nică pricepu totuși, și se gândi la propria sa situație.

–  Cred că înțeleg. Și eu am ajuns aici tot fiindcă nu am ascultat de hotărârea familiei mele.

–  Și ce hotărâre a fost aia? întrebă Piratul.

–  Să nu mă mai cațăr în copaci.

–  Să te cațeri?! se miră Piratul.

–  Nu am ascultat de ea și m-am urcat într-un copac înalt, s-a rupt o creangă, am căzut cu ea în râu și… iată-mă aici!

Pustnicul îl privi pe Nică surprins. Nică explică în continuare:

–  Mama îmi spune tot timpul că nu ăsta e felul urșilor…

–  Hei-hei, răspunse Piratul, și care o fi felul urșilor, mă rog? Cum o cheamă pe maică-ta?

–  Tala, zise Nică.

Piratul oftă greu și se întoarse în bârlog. Nică așteptă un pic nedumerit, și apoi se pregăti să plece.

–  Stai, mă, așa, strigă Piratul întorcându-se. Uite, ia borcanul ăsta. Dacă mergi încolo, drept, o să dai de râu. Îl urmezi în sus, ieși din pădurea noastră, și apoi ajungi înapoi la tine. Mai mult de atât nu am cum să te ajut, îmi pare rău!

Și lui Nică chiar i se păru că Piratul ar fi vrut să îl ajute mai mult. Dar era destul, dacă găsea râul, putea ajunge acasă.

–  Mulțumesc! strigă Nică luând-o la fugă din nou.

Trecuse deja mult timp, dar Nică spera ca familia lui să nu-și fi dat încă seama că s-a pierdut. Dacă ajungea acasă repede, putea să rămână secretul lui. Își promitea că nu avea să se mai cațere niciodată în vreun copac.

Un asemenea pact nu era ușor pentru el. Uitându-se în jur, peste tot copaci numai buni de cățărat. Și în sinea lui – numai cățărare! Cum să nu fie ăsta felul meu de a fi, dacă așa mă simt eu? Dar ceilalți aveau dreptate: a dat de bucluc tocmai pentru că nu s-a comportat cum hotărâseră ei. Până și pustnicul cel înțelept era de acord.

Nică începu să audă susurul apei. E aproape! Însă se mai auzea ceva… Ce să fie? Nică ciuli urechiușele: parcă un plânset!

–  E cineva acolo?

–  Ajutor! veni răspunsul.

Nică alergă spre strigăt.

–  Unde ești?

–  Sus! Ajutor!

Apoi o văzu. Era Ola! Prinsă într-o cursă! Stătea atârnată de picior, legată într-o sfoară de un copac înalt, ținând un fagure în brațe.

–  Cheamă pe cineva! zise ea înfricoșată.

Nică nu stătu deloc pe gânduri, ci sări direct pe trunchiul copacului și începu să se ridice repede.

–  Stai acolo, nu te zbate, spuse în timp ce se trăgea pe creanga de care era legată Ola.

Jos apăru și Piratul, care venea fugind cu o viteză surprinzătoare pentru corpul său rotund.

–  Nică, dezleagă-i funia c-o prind eu! spuse Piratul.

–  Pregătește-te! strigă Nică, și pentru Pirat, și pentru Ola.

Ursulețul băgă gheruțele sub sfoară și începu să le roadă încet. Nu dură mult, și apoi urmă un strigăt.

–  Aaaaa!

Buf! Ola se prăbuși peste Pirat, iar fagurele pe care îl ținea în brațe se zdrobi între ei. Coborî și Nică înapoi jos, iar ea-l luă în brațe imediat.

–  Mulțumesc!

–  Ce cauți aici? întrebă Nică.

–  Am venit să-mi cer iertare, răspunse ea. Și să-ți aduc un fagure pentru drum, dar l-am stricat…

Ursica arătă cu părere de rău spre fagure, apoi adăugă:

–  Și să-ți spun că mie nu-mi displace cum miroși…

–  Nici mie cum miroși tu, răspunse Nică.

–  Nici mie, se băgă Piratul râzând. Mirosim cu toții a miere!

Râseră toți trei cu poftă, și-și curățară mierea de pe blană. După aceea, Piratul zise ursuleților:

–  Ola, tu du-te înapoi la ai tăi acum, și ai grijă pe drum. Aici nu e partea noastră din pădure. Eu am să îl duc pe Nică acasă pe râu.

–  Serios? întrebă Nică nevenindu-i să creadă.

–  Și să le spui celorlalți că dacă nu era Nică, nu aveam cum să te mai salvăm!

–  Bine, așa am să fac! zise ea.

Apoi îl îmbrățișă pe Nică și-i mai spuse:

–  Să ai grijă de tine!

După ce plecă Ola, cei doi urși se apropiară de râu. Nu curgea deloc tare, dar era adânc, și lui Nică îi era teamă de apă. Piratul intră până la jumate și spuse:

–  Sari în spatele meu!

Nică se urcă pe el, și Piratul începu să înoate împotriva curentului cu dibăcie.

–  De unde știi să înoți? îl întrebă Nică uimit.

–  Tu de unde știi să te cațeri? i-o întoarse el. De asta mi se zice Piratul, că știu să înot!

–  Aș vrea să fiu și eu pirat…

Merseră așa o vreme, în tăcere, apoi Nică-l mai întrebă:

–  Înotul face parte din felul urșilor negri?

–  Nică, răspunse Piratul, nu există un fel de a fi al urșilor negri, sau al urșilor bruni, sau al urșilor în general. Ăsta e felul meu. Al tău e cățăratul. Să nu renunți la el. Un urs e așa cum e.

–  Dar ceilalți nu sunt de acord… Ai mei nu vor să mă cațăr, iar ai tăi nu mă vor deloc fiindcă-s brun.

–  Să știi că ceilalți nu sunt urși răi. Dimpotrivă, mie-mi sunt dragi, chiar dacă aleg să trăiesc singur. Doar că atunci când se strâng toți, judecata lor se înjumătățește, și acolo unde un urs ar lua o decizie bună, toți împreună o iau pe cea mai proastă.

–  Atunci…? întrebă Nică.

–  Atunci hotărăște tu pentru tine! Atâta vreme cât nu faci rău altcuiva, tu știi cel mai bine ce e bine pentru tine!

Urmărind peisajul dintre cele două păduri, Nică se gândi tot drumul la asta.

–  Aproape am ajuns, îl anunță Piratul. Când te întreabă ai tăi, spune-le că te-am chemat eu pentru a o salva pe Ola. Transmite-i salutările mele Talei. Și… poate spune-i că ți-ar plăcea și ție… să fii pirat…

–  Mulțumesc mult pentru tot! spuse Nică.

–  Cu plăcere, te mai aștept, poate te învăț să înoți. Ține minte ce ți-am spus!

Și după ce sări Nică pe mal, Piratul se tolăni cumva peste apă, pe spate, și pluti încet înapoi spre Pădurea Neagră.

sfârșit

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *