Navigation Menu+

O cenușăreasă și trei iezi cucuieți

Posted on Sep 29, 2017 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ANA GROSZLER
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Domnul și doamna ȘoaptaBlândă fuseseră întotdeauna pasionați de călătorii în locuri puțin străbătute de piciorul omului, iar asta îi costase viața când, în urmă cu niște ani, vaporul pe care se îmbarcaseră în drum spre Africa se ciocnise cu un submarin și se scufundase.

Lia, fetița lor, împlinise trei ani în ziua aceea nefastă și bineînțeles că nu pricepuse o iotă din bâlbâielile stropite cu lacrimi ale doamnei ArdeiIute, mătușa sa. Femeia se ivise în ușa casei ca o piază rea, împreună cu cele două fiice ale sale și, sub pavăza legii, o trimisese la plimbare pe bonă și se instalase acolo să aibă grijă de ea. Anii trecuseră, iar văduva se dovedise o scorpie lipsită de suflet ce scuipa venin în fiecare zi din viața fiicei sale vitrege, pe care o punea să facă treburile casei, poreclind-o în zeflemea, Cenușăreasa.

Într-o joi, pe când Cenușăreasa trebăluia de zor, iar surorile sale pierdeau vremea, o bătaie puternică în ușă întrerupse liniștea casei.

–  Cenușăreaso, deschide ușa! Nu vezi că îmi fac unghiile? strigă sora cea mare, domnișoara Mimiscârț.

–  Mișcă-te mai repede, leneșo! strigă și domnișoara Bibiscârț, sora cea mică.

–  Vin acum, răspunse Cenușăreasa și coborî scara cu trepte înguste atât de grăbită, încât se împiedică în poalele rochiei și se prăvăli la picioarele surorilor sale, care începură să râdă în hohote.

Cenușăreasa se ridică și își scutură rochia de praf, apoi își privi surorile cu gândul să le spună câteva vorbe usturătoare. Dar se răzgândi și deschise ușa. În prag stătea un tip dichisit, lângă un armăsar negru, care mesteca plictisit un cotor de măr. Dichisitul lovi de câteva ori cu piciorul în podea și zbieră, de parcă l-ar fi fugărit o trupă de pisici turbate:

–  În numele Prințului, toate fetele tinere și nemăritate din această casă sunt invitate la Balul Primăverii, ce va avea loc la finalul acestei săptămâni. Adică peste două zile.

Apoi fără să mai aștepte răspuns, făcu o reverență, se sui pe cal și fugi să dea vestea și altor fete tinere și nemăritate din împărăție, lăsând în urma sa o dâră groasă de praf.

Surorile vitrege ale Cenușăresei auziră anunțul abia pe final și se buluciră în ușă pentru informații suplimentare, însă reprezentantul împărătesc dispăruse deja de parcă nici nu ar fi fost vreodată. Se răsuciră bosumflate pe călcâie și dădură nas în nas cu Cenușăreasa. Fata le zâmbi jenată.

–  Ce faci aici înțepenită ca o momâie? o împinse Mimiscârț. Adu-mi degrabă rochia din tafta roz, să o probez.

–  Mie adu-mi rochia din tafta verde, adăugă Bibiscârț, strâmbând din nas.

Imediat ce fetele își primiră rochiile, apăru și doamna ArdeiIute, care aflând pricina entuziasmului din jurul gătelii, își privi odraslele cu o mândrie maternă, greu de ascuns.

–  Doamnă, spuse deodată Cenușăreasa, iar maștera tresări nedumerită. Aș vrea să merg și eu. Nu am mai fost niciodată la un bal.

–  Tu? săriră surorile vitrege ca arse. Cu fața asta mânjită de praf și rochiile tale peticite? Nu se poate, ne-ai face familia de râs.

–  Dar…

–  Niciun dar, o repezi Maștera cu asprime. Ai auzit ce au spus surorile tale: ne-ai face de râs. Nu pot îngădui așa ceva.

–  Înțeleg, spuse fata și clătină tristă din cap.

–  Deși, dacă stau să mă gândesc bine, spuse deodată doamna ArdeiIute, aș accepta cu o condiție.

–  Ai accepta? întrebă Cenușăreasa cu speranță.

–  Ai accepta, mamă? repetară Mimiscârț și Bibiscârț, fără să își creadă urechilor.

–  Păi da, zâmbi cu viclenie doamna ArdeiIute. Dacă pleci să lași o comandă pentru două perechi de pantofi domnului DouăDoage, cizmarul de ani buni al familiei ArdeiIute. Locuiește în pădurea Speranțelor Deșarte, într-o casă gri cu cizmă în loc de horn. Poftim aici bilețelul cu adresa și măsurile surorilor tale.

–  Sigur, doamnă, spuse Cenușăreasa și își îmbrățișă fericită mama vitregă, după care ieși pe ușă ca o vijelie.

–  Dar mamă, nu vrem să vină și amărâta asta la bal, protestară într-un glas Mimimscârț și Bibiscârț.

–  Liniștiți-vă, fetelor! În urmă cu mulți ani, cizmarul familiei ArdeiIute a fost transformat într-un lup necruțător de către o vrăjitoare. Cum o va vedea în pragul ușii, sora voastră vitregă va sfârși în burta lui mare și niciodată îndeajuns de plină.

După o noapte întreagă de mers pe jos cu rucsacul în spate, pe un versant abrupt de munte, Cenușăreasa ajunse la mijirea zorilor în pădurea Speranțelor Deșarte. Mai merse o vreme până în măruntaiele pădurii și acolo, printre trunchiuri uscate și tufișuri neîngrijite, văzu o casă cenușie și posomorâtă, ce avea o cizmă uriașă pe post de horn.

–  Aici trebuie să fie casa lui DouăDoage, își spuse fata. Ostenită, bătu la ușă, dar nu primi niciun răspuns. Mai bătu încă o dată, mai tare de astă dată, dar ușa rămase închisă. Bosumflată, flutură a lehamite din mână, când văzu pe ușă un bilețel care spunea: “Plecat la… Ei bine, treaba mea unde sunt plecat și când revin.”

–  Ce necioplit, nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă întorc acasa! oftă ea, când dintr-o dată niște strigăte ascuțite străpunseră liniștea din pădure. Fata tresări și alergă într-un suflet spre perdeaua de copaci de unde veniseră acestea și nu mică îi fu mirarea să descopere dincolo de trunchiurile vajnice și coamele bogate, o vale cu case frumoase, iar pe acoperișul uneia dintre ele, trei iezi-cucuieți speriați, îngrămădiții unii în alții. Bieții de ei încercau să scape de un lup mare și fioros ce-i privea rânjind, dar soarta nu părea să fie de partea lor.

–  Vă împotriviți degeaba, mititeilor! le strigă de jos lupul. Mai devreme sau mai târziu,veți obosi și vi se va face foame.

–  Ba nu, DouăDoage! strigă mezinul. Am mâncat un mic dejun copios și suntem odihniți.

–  Mai devreme sau mai târziu veți coborî, iar eu vă voi aștepta aici, pregătit să vă vâr în cratiță, urlă lupul de îi zburară vorbele până hăt-departe, tocmai la urechile Cenușăresei.

–  Nu și dacă am eu ceva de spus, zise fata și scoase din rucsac o pereche de super-patine-cu-rotile primite în dar de la o zână bună, prietenă cu părinții ei. Puse patinele în picioare și se avântă apoi cu îndemânare printre copaci, până în vale. Ajunsă față în față cu lupul, scoase din rucsac tigaia ei norocoasă de care nu se dezlipea niciodată și, fără ezitare, îl pocni direct peste ochi. Lupul pică năuc în fund și adormi imediat, cu spatele lipit de un copac.

–  Puteți coborî acum, micuților. Sunteți în siguranță, le zise fata și îi ajută pe iezi să coboare de pe acoperiș. Dar ia spuneți-mi voi, cine-i lupul DouăDoage? Eu auzisem doar despre un cizmar cu acest nume.

–  Deci nu știi, glăsui iedul cel mic, de altfel și cel mai înțelept dintre toți, căci el venise cu ideea să se cațere pe acoperiș.

–  Ce anume ar trebui să știu?

–  Noi suntem copiii doamnei Behe-renice, iar netrebnicul de mai devreme a fost și el cândva om, ca tine. DouăDoage, cizmar de meserie. Însă o vrăjitoare puternică și necruțătoare, supărată că pantofii pe care îi meșterise i-au făcut bătături, l-a preschimbat în lup.

Cum țopăiau ei în sus și în jos bucuroși că au scăpat teferi, iată că apăru și doamna Behe-renice. După ce află prin ce clipe grele îi trecuseră copilașii și cum îi salvase Cenușăreasa de soarta ce le-o pregătise lupul, ochii i se umplură cu lacrimi de recunoștință.

–  Ce te aduce în partea asta de lume, fată dragă? întrebă căprița.

Cenușăreasa le povesti căpriței și iezilor pe scurt întreaga istorie și, după ce termină tot ce avea de spus, doamna Behe-renice grăi:

–  Norocul îți zâmbește astăzi, fata mea, căci, vezi tu, eu sunt croitoreasă și îți pot face o rochie atât de frumoasă încât să se învârtă soarele, luna și stelele după ea. Însă înainte, hai să scăpăm de lupul ăsta netrebnic, spuse căprița și chiui zdravăn în codul secret al caprinelor, de se cutremură valea, cu toate casele din ea. După un timp, se ivi o mașină cu un girofar și geamuri fumurii din care coborâră doi zmei vajnici, în halate albe și cu bonete pe cap. Zmeii îl săltară pe certărețul încă amețit de lovitura zdravănă și îl duseră la un Centru de Bune Maniere și (Re)Introducere a Minților în Cap.

De îndată ce lupul fu dus unde îi era locul, Behe-renice îi luă fetei măsurile și îi croi cu mâinile ei dibace așa cum îi promisese, o rochie de bal din mătasea cea mai fină în culoarea cerului înstelat.

Fiindcă se scursese ceva vreme de când se afla în pădure, iar balul se afla la doar câteva ore distanță, doamna Behe-renice se oferi să o conducă pe Cenușăreasă la palat. Sub ochii uimiți ai fetei, scoase din garajul subteran o motocicletă și se sui pe ea, nu înainte de a-și pune casca de protecție.

–  Trebuie să îmi ocup timpul liber cu ceva, draga mea, o lămuri căprița.

Goniră o vreme ca vântul și ca gândul, însă ajunseră abia la sfârșitul balului, când Prințul sătul de fetele de viță nobilă superficiale se plimba dintr-un colț în altul al sălii, fără astâmpăr.

De cum o văzu pe Cenușăreasa, un sentiment plăcut îi puse stăpânire pe suflet. Alergă spre ea, o prinse ușor de mână și îi șopti:

–  Cum te cheamă, frumoasă necunoscută?

–  Odinioară mi se spunea Cenușăreasa, însă numele meu este Lia.

–  Lia, vrei să fii aleasa mea?

–  Nici vorbă, maiestate, eu vreau doar să dansez, spuse fata și pe ritmul muzicii se îndepărtă de Prinț, care rămase cu gura căscată, zăpăcit de refuzul primit. Cât despre surorile și mama vitregă a Liei nu vom mai afla niciodată ce s-a întâmplat cu ele, dar hai să vorbim pe șleau, cui îi pasă?

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *