Navigation Menu+

Povești cu elevi și scriitori contemporani

Posted on Sep 25, 2017 by in Blog | 0 comments

Text de Adina Popescu
__________
Share

 

Anul trecut, un subiect de la examenul de capacitate i-a încuiat pe copiii de clasa a VIII-a: „Redactează o scurtă naraţiune în care să prezinţi o întîmplare petrecută în timpul participării la o întîlnire organizată de şcoală cu un scriitor contemporan“. Încerc să-mi imaginez ce o fi fost în mintea copiilor. Oare cum arată un scriitor contemporan? Sau cum ar trebui să arate un scriitor, în general? Cărei „specii“ îi aparţine? De ce şcoala noastră nu a organizat nici o întîlnire cu vreunul? Şi, în fond, ce înseamnă contemporan?

Vina de a nu fi întîlnit niciodată un scriitor în carne şi oase nu aparţine, desigur, copiilor, de aceea subiectul cu pricina mi se pare mai mult un exerciţiu de imaginaţie. În urmă cu cîteva luni, am pornit într-un periplu prin şcolile din ţară, împreună cu alţi autori care scriu (şi) pentru copii: Florin Bican, Laura Grünberg, Horia Corcheş, Matei Sâmihăian (care a jucat şi rolul de host al întîlnirilor). Deşi astfel de acţiuni ar trebui să aparţină Ministerului Educaţiei, cel care inventează subiectele de examen, „Caravana poveştilor“ e o iniţiativă privată, a Editurii Arthur. Unul dintre scopurile „caravanei“ este tocmai acesta – o serie de întîlniri cu o atmosferă de şuetă la care să participe scriitori contemporani şi elevi de diferite vîrste (de la şcoala primară pînă la liceu). Întîlnirile au avut loc la şcoală, în sala de clasă, înlocuind o oră obişnuită de curs, aşadar nimic scorţos, festivist sau protocolar. Curiozitatea a fost reală de ambele părţi. Recunosc, şi eu mă întreb cîteodată cărei „specii“ îi aparţine elevul contemporan şi mă bucur să-l (re)descopăr nu foarte diferit faţă de copilul care am fost.

Aşa cum mă aşteptam cumva, am aflat, mai ales de la cei mici, că scriitorii sînt, în general, nişte oameni morţi. Unii dintre ei au devenit statui. Din alţii n-au mai rămas decît nişte poze prin manualele de limba română. Şi „operele literare“, desigur. Care sînt nemuritoare. Întrebaţi cu ce scriitori le-ar plăcea să se întîlnească, cîţiva dintre copii au răspuns Jeff Kinney, autorul seriei Jurnalul unui puşti. Alţii l-au pomenit pe Roald Dahl. Unii au spus pe şleau că s-ar întîlni cu ursuleţul Winnie Pooh. Mai mulţi erau foarte convinşi că ar vrea să se întîlnească cu Ion Creangă. Un răspuns diplomatic, în fond toată lumea îl cunoaşte pe Ion Creangă. „Ce l-ai întreba pe Ion Creangă, dacă ar fi acum în faţa ta?“ La capitolul „întrebări“, un mic blocaj, ca şi cum i-am fi prins cu lecţia neînvăţată, mai ales că şi „doamnele“ erau de faţă. „Dacă… sînt adevărate amintirile?“ Sau: „Cum a reuşit să scrie atît de amuzant?“

Copiii de 7-8 ani au reţinut în primul rînd că autorii contemporani sînt cei care trăiesc şi respiră, cu care, la o adică, poţi să bei un ceai sau te poţi împrieteni pe Facebook (iar numărul prietenilor mei virtuali a crescut considerabil; o fetiţă mă întreabă, de pildă, aproape zilnic, cu insistenţă: „CF? Ce aţi mai scris?“). Elevii din clasa a III-a de la o şcoală din Ploieşti au fost foarte uimiţi de modul cum arată scriitorii ăştia contemporani. Nu se aşteptau, de exemplu, să fie îmbrăcaţi în blugi. Atunci cum? „Costum şi cravată“, a spus un băieţel. Dar dacă e vorba de o scriitoare? Fetele s-au gîndit îndelung şi au ajuns la o concluzie: „Rochie de seară!“ Probabil că au fost dezamăgite de puloverul meu albastru, aşa că le-am promis în glumă că data viitoare îmi voi pregăti paietele.

 

Ce (nu mai) citesc copiii?

 

Toate aceste întîlniri, fie că au fost la Ploieşti, la Bistriţa sau la Braşov, în şcoli „cu tradiţie“, mai de fiţe, sau şcoli obişnuite „de cartier“, colegii naţionale sau colegii tehnice, mi-au confirmat că mitul conform căruia „copiii nu mai citesc“ este unul fals. Sau poate pretenţiile părinţilor şi profesorilor care cîrcotesc pe această temă nu coincid cu lecturile amestecate ale copiilor. E adevărat, nu se mai citesc Cireşarii, ca pe vremea noastră, nu mai suspină nimeni după „elevul Dima dintr-a şaptea“, ar fi nefiresc să se întîmple aşa. Chiar şi autorii mari sînt de multe ori ignoraţi. Puţini îşi mai deschid apetitul pentru lectură cu un Mark Twain, chiar cu un Jules Verne sau cu Cei trei muschetari. Dorinţa secretă a adulţilor ca aceşti copii să citească exact aceleaşi cărţi pe care le-au citit şi ei „la vremea lor“, cărţile „care contează“, mi se pare egoistă şi meschină. Pentru a se ajunge la cărţi esenţiale, trebuie să se înceapă de undeva. Iar mulţi încep cu Jurnalul unui puşti, o lectură facilă şi amuzantă şi, din fericire, nu se opresc aici. Am întîlnit copii care citesc de două ori mai mult faţă de cît citeam eu cînd eram de vîrsta lor (şi credeţi-mă, chiar citeam!), copii care ştiu cărţi de pe rost şi sînt fani înfocaţi ai unei poveşti sau ai unui personaj. Citesc cărţi contemporane valoroase şi (sau) potrivite pentru vîrsta lor, cum ar fi Charlie şi fabrica de ciocolată şi Matilda (Roald Dahl e în topurile preferinţelor lor, şi pe bună dreptate), Minunea de R.J. Palacio, o carte minunată despre discriminare şi ce înseamnă să fii diferit, seria Percy Jackson – o variantă modernă a Legendelor Olimpului pe care le devoram noi cînd eram mici, „Cum să faci să nu citeşti“, fiindcă titlul e cool, deşi cartea e, de fapt, o pledoarie pentru lectură, Coraline şi Pulbere de stele (Neil Gaiman), Dominic a lui William Steig, din nou Dahl, cu Marele uriaş prietenos (o carte reclamată de un părinte din Iaşi la Protecţia Consumatorului, pentru că ar conţine „greşeli de gramatică“; tăticul nu s-a prins că „aşa e stilul cărţii“ şi aşa vorbeşte uriaşul care n-a prea fost dus pe la şcoală, asta ca să vă daţi seama cît de mare este uneori decalajul între „aşteptările“ părinţilor şi lecturile copiilor lor), delicioasele cărţi ale lui Michael Ende, Philip Pullman şi Cornelia Funke, Pippi Şoseţica, dar şi J.R.R. Tolkien.

La gimnaziu, mai ales la clasele mari, preferinţele se mai schimbă. E adevărat că fetele încep să se reorienteze spre romanele „de dragoste“ de duzină sau că băieţii sînt oarecum mai fascinaţi de computer decît de cărţi, însă acele lecturi din clasele mici au rămas totuşi ca un fundament. Aceşti copii, chiar dacă se vor opri din citit, vor fi oricînd în stare, la vîrsta adultă, să formuleze o scrisoare decentă (chiar dacă este doar un e-mail), să se exprime corect în spaţiul public, să scrie o banală cerere adresată unui director de instituţie. Ceea ce nu putem spune despre mulţi dintre cei educaţi în anii ’80, care nu au depăşit nivelul „Ana are mere“, dar au devenit ingineri, profesori, „intelectuali“. Toate aceste lecturi trăsnite şi nonconformiste din copilăria de acum vor rămîne întipărite undeva în memorie, ca lecţii „de viaţă“, dar şi ca mod de folosire a cuvintelor. Însă putem spera şi la mai mult, căci la liceu, Mircea Eliade e la modă, mulţi, măcar din curiozitatea faţă de o scenă celebră, au răsfoit Răscoala, cei care au fost amatori de fantasy în copilărie citesc Philip K. Dick, cei care au mîzgălit versuri pe la 12-13 ani l-au citit integral pe Nichita, am întîlnit fani ai Nostalgiei a lui Mircea Cărtărescu, o fetiţă mi-a povestit ce a înţeles ea din Faust-ul lui Goethe.

 

Coifuri de cititori

 

Revenind la întîlnirile noastre, copiii mi s-au părut oarecum diferiţi în funcţie de apartenenţa lor geografică: cei din Bistriţa au o sensibilitate aparte, cei de la Ploieşti sînt isteţi şi dezinvolţi, cei din Braşov – atenţi, politicoşi, dar mai „conservatori“, acolo pare să existe o şcoală „clasică“, mai de modă veche. Dar sînt diferiţi şi în funcţie de învăţători şi de profesorii de română care îi modelează „după chipul şi asemănarea lor“. Mulţi dintre profi mi s-au părut altfel decît cei „de pe vremea mea“. O schimbare în bine. Cu o viziune modernă asupra orelor de curs, dar şi a relaţiei cu copiii, cu o minte deschisă. Aşadar, altele sînt supapele şi rotiţele „sistemului“ care s-au înţepenit şi nu funcţionează. N-am întîlnit decît vreo doi directori de tipul „spaima şcolii“ care ne-au ţinut mici speech-uri sforăitoare despre „realizările“ instituţiei lor şi ne-au numit „distinşi oaspeţi“ fără să ştie măcar cum ne cheamă. Aceşti oameni, atît de bine şi definitiv ancoraţi în trecut, ar trebui să dispară din sistem. Am întîlnit şi directori care s-au plîns – ei ar vrea să facă, să dreagă, să schimbe, dar sînt în permanenţă blocaţi de către cei de la minister, de mentalitatea „merge şi aşa“. Distanţa dintre şcoala obişnuită şi forul administrativ mi s-a părut uriaşă, tot acel gol se umple cu hîrtii şi alte formule birocratice, cu evaluări şi statistici, dincolo de ele pare să nu existe nici o o comunicare reală.

De fiecare dată cînd am intrat într-o şcoală, am avut plăcuta senzaţie că am păşit în casa cuiva. Indiferent de şcoală, de cît de austeră părea la prima vedere, se crea o intimitate reconfortantă, la care contribuiau profesorii, dar mai ales copiii. Era căsuţa lor. Ceea ce mi s-a părut din nou „de bine“, faptul că şcoala e mai mult decît o instituţie oarecare. Am străbătut coridoare şi am admirat desenele naive de pe pereţi, a trebuit să admirăm şi diplomele şi trofeele. Ne-am întîlnit cu copii în biblioteci înghesuite, cu cărţi triste din anii ’80, din „lipsă de fonduri“ (şi ne mai miră faptul că nu împrumută copiii cărţi de la biblioteca şcolii) sau în săli de sport, ca să încapă mai mulţi. Am fost invitaţi la o cafea în cancelarie – locul de care mă temeam cel mai mult în urmă cu douăzeci de ani şi am descoperit că şi acum mă simt oarecum la fel de intimidată. Am fost întîmpinaţi de manageri cu un aer corporate în şcolile private, care ne-au întins mîna cu un aer distins, şi de învăţătoare costumate în zîne. Sau, în şcoli de stat, de directoare adjuncte în vîrstă, cu un aer absent, care ne-au mărturisit că de-abia aşteaptă să iasă la pensie ca să-şi petreacă mai mult timp cu nepoţii. Ne-am aşezat pe scaune pitice, la catedră, în bănci, o dată chiar şi pe nişte saltele de gimnastică pentru a fi la acelaşi nivel de înălţime cu copiii care stăteau pe jos. Şi am întîlnit multe profesoare de română din generaţia mea, adică de 30-40 de ani, cu care am simţit nevoia să mă tutuiesc pentru că aveam multe lucruri în comun. Relaţia lor cu copiii era una deschisă, la limita „trasului de şireturi“, făceau schimb de idei pe e-mail şi pe Facebook şi totuşi exista undeva o autoritate a profesorului, însă firească, reformulată faţă de cea pe care mi-o aminteam din şcoala anilor ’80. Atît timp cît această prietenie onestă dintre elev şi profesor a început să apară şi să se dezvolte şi la noi (eram obişnuiţi să o vedem doar prin filmele americane), iar ora de curs să se transforme într-un dialog creativ, sînt puţine şanse ca „sistemul“ să se ducă de rîpă.

Voi da un singur exemplu: la o şcoală, de data aceasta din Bucureşti, am povestit cu copiii despre copilăria mea din comunism şi despre Povestiri de pe Calea Moşilor. Trecutul recent îi fascinează pe copii într-o atît de mare măsură (probabil că aud poveşti greu de imaginat de la părinţii şi bunicii lor), încît atunci cînd i-am întrebat, într-o altă şcoală, unde şi-ar dori să călătorească cu o maşină a timpului, cei mai mulţi au răspuns fără vreo ezitare: „În anii ’80“. Aşadar, încercam să-i lămuresc pe copii ce era cu comunismul ăsta, de ce „nu era bun“ şi cam ce se întîmpla în viaţa noastră de zi cu zi, cînd care nu aveam computer şi nici smartphone, nici măcar nu puteam să ne uităm la televizor. Pentru ei o adevărată utopie. Profesoara de română era o tînără cu stil, din generaţia mea, care urma să plece în scurtă vreme la nişte studii la Paris. Genul de profesor cald şi apropiat, pe care n-ai cum să nu-l îndrăgeşti din prima. În ultima bancă, asista la discuţia noastră şi o doamnă mai în vîrstă, „de latină“, care a simţit nevoia, la un moment dat, să intervină: „Dar să ştiţi, copii, că nu tot ce se întîmpla în comunism avea o conotaţie negativă. De pildă, spre deosebire de acum, exista mult mai multă disciplină!“ Copiii se uitau neîncrezători cînd la mine, cînd la doamna aceea trecută prin viaţă, care părea „să le ştie mai bine“. N-am contrazis-o făţiş. Cînd vorbim despre un trecut „trăit“, fiecare are dreptul să-şi exprime propria sa variantă. Profesoara de română a trecut şi ea uşor peste intervenţia uşor nostalgică a colegei sale mai în vîrstă. Însă am avut clar senzaţia că am în faţa mea două tipuri de mentalităţi şi că asist la un schimb de ştafetă între două generaţii de profesori. Cei pentru care şcoala însemna în primul rînd „disciplină“ şi cei pentru care înseamnă „cunoaştere“. Iar între ei nu prea există puncte de tangenţă.

Aşadar, din fiecare întîlnire cu „elevii contemporani“ am avut cîte ceva de învăţat. Au fost întîlniri „clasice“ în care ni s-au pus o mulţime de întrebări, mai ceva ca într-un studio de televiziune, iar interesul copiilor nu era unul de faţadă, ca să-i laude „doamna“. Dar au fost şi întîlniri cu copii apatici sau absenţi şi mi-am pus întrebarea ce au, de fapt, unii, şi ce le lipseşte celorlalţi. Au fost întîlniri cu copii care s-au pregătit înainte, s-au documentat despre noi pe Internet, chiar dacă nu ne citiseră cărţile, ne-au făcut chiar şi postere, ne-am simţit „vedete“. Şi întîlniri nonconformiste. De pildă, la o şcoală din Ploieşti, am primit fiecare cîte un „coif de cititor“. Coifurile erau confecţionate şi desenate de copii, le-am avut cu toţii pe cap pe tot parcursul întîlnirii, ca să fim mai inspiraţi şi mai spirituali. Păream desprinşi dintr-o carte pentru copii scrisă de un autor contemporan.

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *