Navigation Menu+

Soarele cu dinți

Posted on Sep 18, 2017 by in Blog | 0 comments

Text de Magdalena Voiculeț
Foto de Mari Pi pe Unsplash
__________
Share

 

Se întâmplă câteodată ca praful să se depună pe tableta grafică suficient de mult cât să pot face un desen stângaci cu degetul. Și atunci, ca o regulă, conturez o casă, un gard, un copac, o floare, un câine și un soare ca un sfert de pizza care ar trebui să lumineze toată camera judecând după lungimea razelor. Un vechi obicei la care nu a renunțat acea parte din mine care a rămas copil. Apoi șterg praful încet de parcă m-aș teme să nu șterg în același timp și amintirea primului desen cu critici pozitive, făcut pe când eram șoim al patriei. Deja îmi rafinasem stilul în dese exerciții pe diverse medii cum ar fi: hârtia, palma și peretele din spatele canapelei și înțelesesem că floarea este mai mică decât casa iar casa este mai mică decât copacul și tot așa. Doar soarele rămăsese neschimbat. Rușinos din fire, se retrăgea mereu în colțul din stânga-sus și își întindea niște raze lungi ca niște plete. Era soarele-fetiță căruia îi conturam doi ochi ca două puncte și un zâmbet ca o bifă atunci când vroiam să facă la fel de cald ca vara sau unul din două cercuri ca doi dinți lopătari atunci când mă decideam că ar trebui să fie frig. Nu era prea drăguț dar așa auzisem eu de la bunica: “Vaaai, ce frig e azi! Este soare, dar degeaba. Ăsta-i soare cu dinți!” Și uneori, în pletele alea galbene se mai prindea câte o zburătoare, mai ales când eram la grădiniță. Nu, nu era un liliac, eram eu, un șoim, după cum ne reamintea tovarășa educatoare când deveneam prea gălăgioși și vroia să ne facă mai responsabili. Nu știu de ce, dar acasă nu mă simțeam niciodată șoim al patriei iar pasărea, care de astă dată stătea pe acoperișul casei, devenea un porumbel al păcii. Îmi aduc aminte că pe vremea aceea nu erau prea multe ființe care să străbată cerul patriei. Odată desenasem o barză pentru că știam că aduce copii iar eu chiar vroiam o surioară cu care să fac schimb de rochițe și cu care să ies afară la joacă. De barză auzisem într-un sat când bunica mă luase cu ea într-o vizită prelungită la niște rude. Venise la o vecină și-i scăpase o fetiță pe hornul casei cam cum scapă în ziua de astăzi cadourile Moș Crăciun. Pe el nu am reușit să-l desenez în zbor cu renii pe când eram copil și șoim al patriei. A venit abia din 1989 când pierdusem până și statutul de pionier iar la liceu desenul artistic fusese înlocuit cu desenul tehnic. Pentru un timp am uitat să mai dau un sens liniilor. Doar proiectam și gata. Apoi am terminat liceul și m-am înscris la un colegiu cu profil de artă. După absolvire, am început să predau copiilor desenul artistic. Într-o zi de început de decembrie, la o verificare a planșelor, văd în dreptul unei fetițe de clasa a V-a, desenat, un Moș Crăciun cu ochelari, stând lângă un brad și lângă o casă acoperită cu multă zăpadă. În registrul de sus trona un soare vesel. O întreb pe cine iubește cel mai mult și mai mult. “Pe mama”, îmi răspunse cu un zâmbet alintat. “Și mama poartă ochelari?” “Daaa.” M-am regăsit în clipa aceea în gestul ei de a explica lumea interioară atât de simplu și curat. N-am mai continuat dialogul.

Mă reîntorc, când și când, la acel colț galben de hârtie care mă îndeamnă să nu uit să privesc lucrurile și din perspectiva copiilor. Avem atât de multe de învățat de la ei…

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *