Navigation Menu+

Șoricuțul Dragomir și brânza buclucașă

Posted on Oct 20, 2017 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ADRIANA ȘTEFAN
Ilustrată de Ana-Iulia Gioabă
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Șoricuțul Dragomir intrase tiptil în cămară și nu se lăsase până nu mâncase toată brânza. Toată, fără excepție. Începuse cu o bucată din faimosul șvaițer, continuase cu banalul caș și terminase cu mirositorul și plinul de personalitate roquefort. Ce mai tura-vura, mâncase bucățică cu bucățică toate sortimentele de brânză posibile aflate în cămara rece a unui artizan brânzar. Și credeți că s-a săturat? Da’ de unde… ar mai fi continuat cu ronțăiala dacă ar mai fi avut ce să ronțăie.

Acuma, odată ce terminase, prea multe remușcări nu avea, ci doar o lejeră oboseală și o amețeală plăcută. Tocmai se pregătea să se tolănească pe priciul cel mai de sus al cămării, unde nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-l caute, când… bum-bum-bum! Bătăi puternice în ușa cămării. Cum despre artizanul brânzar nu avea cum să fie vorba – nu de alta, dar acesta își vedea liniștit de sforăiturile lui din miez de noapte, nebănuind că ceva ar putea să se întâmple vreodată în cămara lui – Șoricuțul Dragomir se hotărî să deschidă. Mai ales că el nu era fricos, era doar curios.

În prag dădu nas în nas cu cel mai bătrân șoarece pe care îl văzuse vreodată și despre care auzise doar în poveștile străbunicii: Şoarecele-Moş sau Soaresele-Mos cum pronunța cu greu străbunica lui cea știrbă. Ei bine, șoarecele ăsta era atâta de bătrân, încât dacă străbunica ar fi cutezat să-l întrebe ʺCâsi ani ai, Mărite Soarese?ʺ acesta ar fi fost nevoit să răspundă ʺNu știu, gâgâlice micăʺ.

Șoricuțul Dragomir clipi repede, ușor intimidat. Stătea totuși în fața Şoarecelui-Moş care mirosea încântător de puternic a brânză, pasămite consumase vreo două tone în toată viața lui. Îl auziră pe artizanul brânzar oprindu-se din sforăit, răsucindu-se de pe o parte pe cealaltă pentru a-și relua apoi somnul zgomotos.  Se priviră ochi în ochi, jucându-se de-a ʺcare clipește primulʺ. Cum Şoarecele-Moş apucase să-și consume în lunga lui viață întreaga răbdare, clipi primul. Așa că acum era vizibil iritat.

–  Am venit să-mi iau brânza! I-a venit vremea să fie mâncată, zise el, sprijinindu-se în toiagul de care nu se despărțea niciodată.

–  Brânza? Care brânză? N-am văzut nicio brânză pe aici, făcu Șoricuțul Dragomir pe niznaiul.

–  Brânza aceea împachetată în hârtie aurie, mârâi Şoarecele-Moş. Cea mai veche brânză din cămara asta. Am lăsat-o aici la păstrare acum 250 de ani.

–  Era cumva legată cu o panglică verde? Dacă da, a fost tare gustoasă, să știi…nu se putu abține Șoricuțul Dragomir, chicotind ușor.

Şoarecelui-Moş nu-i venea a crede ce auzea. Brânza lui cea mai de preț…mâncată! Mâncată de un fieștecine! Asta chiar că-l luase pe nepregătite și tare se mai amărî bătrânul, de nu mai știa ce să zică. Dar nu se pierdu cu firea și rosti pe un ton grav:

–  Ori îmi dai brânza mea acum, ori îmi eliberezi castelul de dușmani. Am zis!

Șoricuțului Dragomir i se înmuiară genunchii. De dat brânza înapoi nici nu putea fi vorba, căci aceasta îi ședea bine mersi în burtă alături de celelalte brânzeturi înghițite. Iar de plecat cine știe pe unde îl trimitea moșul ăsta bătrân în miez de noapte, nu-i prea ardea. Cum ar putea să iasă din situația asta îngrozitoare?

Un horcăit puternic și un plescăit din limbă al artizanului brânzar îi curmară gândurile. Erau semne clare că acesta se va trezi în curând ca să verifice și să întoarcă roțile de cașcaval puse la scurs pe unul dintre priciurile cămării. Roți de cașcaval care nu se mai scurgeau, bineînțeles, pentru simplul motiv că dispăruseră. Așadar, Șoricuțul Dragomir își dădu seama cu groază că mai exista și o a treia posibilitate: aceea de a fi măturat de pe fața pământului de furia artizanului brânzar, urmând ca nimeni să nu mai audă de el vreodată. Speriat acum de-adevăratelea de posibilele urmări ale faptei sale, pe care – să precizăm totuși – nu o regreta deloc, îi zise Şoarecelui-Moş:

–  Aleg să mă lupt cu dușmanii. Unde este castelul ăsta al tău?

–  Vino mai aproape, să-ți spun la ureche, răspunse bătrânul.

Și astfel îi destăinui lui ʺfieștecineʺ marele său secret – o întâmplare de demult, a cărei amintire îl rușina chiar și acum. Era vorba tocmai despre Regele-cel-Rău-al-Șoarecilor care îi fusese vrăjmaș pe vremea când încă mai existau regi și regate. Regele-cel-Rău-al-Șoarecilor îl învinsese în luptă și-i luase castelul drept pradă de război. Şoarecele-Moş nu mai avusese niciodată curajul să-l înfrunte și să-și revendice domeniul șoricesc, așa că plecase în lume și pribegise din cămară în cămară.

Impresionat de poveste, dar și mai impresionat de căscatul artizanului brânzar care dădea semne că s-ar fi trezit, Șoricuțul Dragomir scotoci într-un colț al cămării de unde scoase un scut și-o sabie pe măsura lui, apoi zise hotărât:

–  Arată-mi drumul că eu mă duc!

Şoarecele-Moş bătu cu toiagul în podea de două ori și, sub privirea consternată a lui Dragomir, se deschise o trapă prin care se puteau vedea scări coborând. Multe scări coborând către bezna din mijlocul pământului. Șoricuțul sări sprinten pe prima treaptă și îi făcu ʺpa-paʺ din mână bătrânului, mirându-se în ce dandana s-a băgat de unul singur. Trapa se închise în urma lui și nu-i mai rămase altceva de făcut decât să coboare, să coboare și iar să coboare prin întuneric.

Încercă să numere treptele pentru a nu se plictisi dar și pentru a-și da seama cam cât de adâncă era galeria, dar o lăsă baltă pe la treapta cu numărul 314 000. Într-un final, când nu mai spera, Șoricuțul Dragomir ajunse la capătul scării. Aceasta se termina într-o încăpere rotundă, săpată în piatră, luminată palid de dovleci sculptați – cu ochi pieziși și dinți rânjiți – așezați de jur împrejurul sălii. Flacăra lumânărilor dinăuntrul dovlecilor era când mai slabă, când mai puternică, întețind sau, după caz, încetinind dansul umbrelor pe pereți.

–  Cine ești și ce cauți pe domeniul meu? se auzi o voce răgușită.

Abia atunci Șoricuțul Dragomir îl văzu pe el, pe Regele-cel-Rău-al-Șoarecilor, tolănit pe un tron de piatră aflat taman în mijlocul sălii cu țeste de dovleci pâlpâitoare.

–  Am venit să-ți iau castelul din stăpânire, rosti curajos Șoricuțul Dragomir. En garde!… Și se așeză în poziție de atac, cu sabia și scutul pregătite.

–  Ha-ha-ha! Nimeni nu-mi poate lua acest castel, râse Regele-cel-Rău-al-Șoarecilor. Sunt încă în putere. Dar pentru că ai ajuns până aici și pentru că ești primul străin care cutează să mă înfrunte după atâta amar de vreme, o să te cruț.

Făcu un semn din cap către umbrele de pe pereți, iar una dintre ele coborî de unde era cocoțată, se apropie de Șoricuțul Dragomir și îi întinse o tipsie pe care trona o bucată tentantă de brânză cu mucegai.

–  Ia-o, mănânc-o, savureaz-o! Și apoi întoarce-te de unde ai venit! cuvântă regele.

Șoricuțul Dragomir simți cum mirosul brânzei îl învăluie, întinzând spre el tentacule ademenitoare, ridicându-l și purtându-l prin aer ca un covor fermecat. Pofta îi era imensă. Părea a fi brânza cea mai gustoasă din toate timpurile și anotimpurile șoricești. Cu greu, el își scutură capul amintindu-și de promisiunea făcută Şoarecelui-Moş și zise:

–  Nu vreau brânza ta, Rege-Rău!

Într-o clipită tentaculele încetară a mai fi ademenitoare și îl trântiră la pământ, tăbărând apoi pe el amenințătoare, în hohotul de râs al Regelui-cel-Rău-al-Șoarecilor.

–  Aaaahhh! Ajutooor!… se auzi el strigând.

Brusc, Șoricuțul Dragomir se trezi tremurând. Plânsese în somn de frică și-l durea tot corpul de la atâta tăvălit pe priciul gol din cămară. Îl mai durea și burta din cauza lăcomiei lui. Se ridică, își șterse lacrimile și își promise că niciodată, dar niciodată, nu va mai mânca atâta brânză de unul singur. Regele-cel-Rău-al-Șoarecilor și umbrele lui îl înfricoșaseră prea tare. În plus, era sigur că undeva, cândva, se va întâlni de-adevăratelea cu Şoarecele-Moş din poveștile străbunicii sale.

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *