Navigation Menu+

Comoara dragonului

Posted on Feb 17, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ANCA STANCOV
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

 An-Drin și Aka

Hai să vă spun repede câteva cuvinte despre dragonul An-Drin, acum cât e plecat și nu ne aude, căci nu prea îi  place să se vorbească despre el. E un adolescent singur la părinți, iar pe piept și pe coadă poartă cu mândrie 6 nestemate, 6 Raze ale Puterii. Copiii-dragoni se năsteau purtând rubine, safire sau smaralde – mai multe sau mai puţine, mai mici sau mai mari, în funcție de calitățile strămoşilor din care se trăgeau. Nu există dragon care să nu aibă măcar două sau trei nestemate, din care să-şi ia forţa și curajul. An-Drin e cam singuratic de felul lui, nu prea se joacă și nu prea se ocupă cu treburile „dragonești”. Acum  știți și voi, dragonii …heei…dragonii-copii zboară, spun ghicitori, caută comori, uneori doar lenevesc și rar de tot … fumează…aaa, vai! Asta n-ar fi trebuit să spun, căci n-au voie și n-ar trebui să se afle. Dar asta e realitatea, când sunt mici, fumează pe furiș țigări de foi. Bine, de fapt se antrenează pentru ziua în care devin majori și au voie să scuipe flăcări și fum. După aceea, nu mai pun niciodată gura pe tutun, pentru ca își dau seama că fumatul dăunează grav … zburatului.  

   Ssstt…Vine. Hai să vedem ce mai are de gând azi. Nu e singur, e cu prietena lui, vulpița Akata.

− Aka, ce nu înțelegi? Pană la urmă, asta e cea mai mare pasiune a mea, să zbor cu viteză, din ce în ce mai sus și mai repede, îi spunea dragonul cu voce jucăuşă.

El era cu adevarat pasionat și foarte talentat la zbor, ar fi stat toata ziua în aer, făcând viraje.

− Ar trebui să mai și studiezi. Niște reguli, ceva. Ca să știi ce ai de făcut în caz de vânt puternic sau ploaie cu fulgere, i-a explicat Akata, ca o profesoară.

− Nu se compară nimic cu un antrenament adevărat. Dar uite, pentru că țin atât de mult la tine, o să studiez. Îți promit; și dacă vrei, săptămâna viitoare poți să îmi pui întrebări din cartea „Cum să ne ferim de fulgere în 5 pași simpli”, glumi el executând un cerc larg în aer.   

Vulpea bombănea de zor, dar el n-o auzea, fiind deasupra copacilor. Ateriză uşor lângă ea.

− Oricum, ştii bine că nestematele pe care le am déjà pe aripi mă ajută. Ţin foarte mult la ele și datorită lor, voi zbura tot mai sus și mai departe! Hai, facem un tur? a întrebat el cu un gest jucauş urcând-o pe Aka în spatele lui.

Niciunei vulpi întregi la minte nu i-ar fi venit măcar ideea că ar putea să se urce în spatele unui dragon și să vadă copacii de sus. Dar de aceea Aka era prietena lui An-Drin, fiindcă era specială. In plus, avea mare încredere în dragon și se simţea bine plutind peste pădure. După o vreme, i-a spus totuși:

− Gata, gata An-Drin. Îmi ajunge, am amețit. Destul pentru azi.

El a lăsat-o ușor pe pământ.

− Dar tu ce-ai, iar nu te simți bine, Aka? a spus el, cu vocea schimbată de grijă.

O văzuse cum se sprijinea de trunchiul unui pom.

− Aseară iar am avut o criză, spuse ea cu glas tremurat.

− Tot așa? Ești sigură ca nu ai visat? încercă el să găsească un răspuns mai simplu.

− Știi că nu te mint. Îmi pierd vederea. Nu mai văd culorile. Ce e așa de greu de priceput? se enervă Aka. 

Își zburlise coada și ochii ei aruncau săgeți  verzi.

− Măcar tu ai putea să mă crezi. Nu înţeleg de ce toată lumea spune că mint, că exagerez, că visez, că am mâncat ouă de bibilică stricate …orice, numai să nu accepte ce spun. Uneori nu mai văd culorile; văd totul doar în alb, negru și gri.

− Eu cred, dar nu înteleg, mormăi dragonul nedumerit.

− Nici eu. Atât îți spun, eu văd că pădurea se decolorează, lumina se pierde, veselia se sfârşeşte! vorbi ea cu voce îngrijorată și agitată.

Dragonul se încruntă. Nu-i plăcea să o vadă  supărată. Trebuia să facă ceva pentru prietena lui cea mai dragă. Îi  venise o idee trăznită.

− Bine, hai, acum odihnește-te. Ne vedem săptămâna viitoare, te mai caut eu. Cred că … o să am ceva treaba zilele astea.

− Ce … ??  Akata nu știa ce să creadă. Asta nu se mai întâmplase niciodată, să nu stabilească exact unde și când  se vor revedea.

− Aaa… am uitat să-ți spun. Am ceva de rezolvat…cu părinții… spuse el, bâlbâindu-se încurcat.

− Auzi, știi ceva? Nu te pricepi să minți. Dacă vrei să fugi de mine din cauza boli mele, n-ai decât! i-a spus ea cu tristeţe.

Și vulpea a intrat amărâta în vizuina ei, convinsă că nu are să-l mai vadă mult timp de-acum înainte. Știți ceva? Avea dreptate … deși nu din motivul pe care-l credea ea.

Pădurea Miria

   Ca să înțelegeți mai bine povestea, trebuie să aflați câte ceva despre pădurea în care trăiau cei doi. Era un tărâm minunat. Întinsă peste zeci de munți și văi, cu râuri adânci, se spunea că e cea mai bătrană pădure. Pe-alocuri întunecoasă, adăpostea de sute de ani, cam toate viețuitoarele cunoscute de voi, evident, în afară de cele care trăiesc în Ținuturile Zăpezilor și în Ocean. Fiind atât de mare și de veche, toate animalele reușiseră să își găsească locul potrivit și să trăiască acolo fericite. Ei, desigur că lupul mai prindea câte un iepure sau vulturul un șoricel, dar acesta era mersul normal al lucrurilor, fiecare era construit în felul său și nimeni n-avea cum să schimbe asta. 

   Ce era special erau de fapt copacii. Mai toți copacii din pădure erau  uriași, cu trunchiurile foarte groase, mai groase decât un elefant bătrân și puternic. Erau copaci galbeni ca lămâia, cu tulpinile butucănoase și scurte, sub care nu te lovea căldura grea a soarelui de la amiază. Acolo se adunau locuitorii pădurii la miezul zilei, ca să-și povestească întâmplările și să ceară ajutor pentru problemele lor. Mai erau copacii albaștri, înalți și puternici, sub care se adăposteau când veneau ploile, pentru că frunzele lor erau așa de mari și de rezistente încât îi apărau de cele mai grele șuvoaie de apa. În copacii verzi și portocalii  creșteau fructele și semințele de care aveau nevoie pentru hrană. Cei mai importanți erau însă cei câțiva copaci de culoare violet, cu frunze care cântau în fiecare zori de zi. De aici își lua de fapt energia fiecare ființă sau plantă din pădureL din cântecul mângaietor si blând dar plin de vrajă și de viață. Mulţi dintre ei, mai ales tinerii, habar n-aveau,  ocupați cu grijile lor mărunte de fiecare zi, dar adevărul era că frunzele acelea împrăștiau prin cântecele lor o uriașă forță vie. Pădurea și viețuitoarele erau strâns legate, nimeni n-ar fi putut trăi mai mult de o săptămână fără cântecul pomilor violeți.

Ciocanitoarea

   În pădurea Miria, animalele aveau rolurile bine stabilite. Ciocănitorile erau doctorii copacilor. Se plimbau toată ziua de colo – colo, având grijă ca furnicile sau gândăceii să nu muște prea mult din coaja lor. Deși erau cam cicălitoare și încruntate, erau înțelepte, așa că An-Drin s-a gândit să le ceară ajutorul, să le pună măcar o întrebare. Credea că dacă ele se pricep la bolile copacilor, ar putea găsi o soluție și pentru boala unei vulpiţe.

Cioc – Cioc,

Stai pe loc!

− Buna ziua,  domnișoară Tora! Am mare nevoie de ajutor, as vrea să vă vorbesc 5 minute!

Un dragon viteaz ca tine,

Ce să afle de la mine?

   Cam enervantă această ambiție a domnișoarei de a vorbi în versuri, dar asta era, toți știau că se visa mare poeta. El a început să-i povestească ce se petrecea cu Aka.

− Deci asta este situația. As vrea să știu cum o pot ajuta pe prietena mea.

Bolnavă ea nu-i, tu să stii!

Ochii ei vad însă,

Blestemele argintii!

− Ce blesteme argintii? Dragonul nu pricepea nimic. Ciocănitoarea zburase fără alte explicații. Noroc că din spate se apropia o soră a acesteia. Fără versuri și exprimări ciudate, ea îi spuse pe scurt:

− Se întâmplă ceva rău aici, în pădure. Copacii sunt bolnavi, nu Aka! mărturisi ciocănitoarea cu mister în glas.

I-a explicat că deşi nu vede nimeni încă, toţi copacii suferă. Ei nu mai înfloresc la fel ca înainte. Sunt obosiți. Nu se mai odihnesc bine, nu mai pot veghea asupra tuturor, cântecele frunzelor lor devin slabe și ineficiente.

− Nu știam cui să spunem, dar acum îmi dau seama că tu ești cel care ar trebui să ne ajute. Noi credem că blestemele argintii sunt făcute de vrăjitoarea de dincolo de Lacul Almarato. Dragonii sunt buni la desfăcut blesteme, mai adăugă ea convinsă că spune un mare adevar.

An-drin nu-și revenea din uimire. În primul rând nu putea să creadă ca măreața pădure Miria e în  pericol. Apoi nu înțelegea ce legătură au blestemele acestea cu Aka?

− Ştii, vulpile  mă cam înspăimântă. Una dintre bunicile Akatei a mâncat odinioară trei ouă de-ale vecinilor mei. Ea e altfel, totuși. Se hrănește cu ciuperci și cu multe fructe de goji. Poate tocmai de aceea a căpătat puterea asta…presupuse ciocănitoarea îngândurată.

− Ce vrei să spui?

− Ea vede în viitor. Vede nefericirea ce va fi aici când pomii violet își vor înceta cântarea. Nu e bolnavă. Dar începe să simtă, mai spuse pasărea și ochii îi luceau înspăimântaţi.

An-drin era lămurit. Și dacă se bucura într-un fel că nu ochii erau problema Akatei, își dădea seama că primejdia e de fapt mai mare, pentru ei toți. Pădurea își pierdea energia, culorile și  viața. Ca un dragon adevărat ce era, deși încă foarte tânăr, a înțeles că nu are timp de pierdut. Decizia era simplă. Va salva pădurea și toate animalele din ea. Akata va vedea din nou culori și lumini, vor putea să călătorească împreună din nou, peste copacii binefăcători.

De departe se auzea vocea domnișoarei Tora:

Nimic n-o să reușești,

Către Lac de nu pornești!

− Chiar acolo mă și duc, zâmbi el și plecă.

De jos încă se auzeau versuri:

Printre soare și lună,

Doar așa-i calea cea bună!

Zbura cu viteză din ce în ce mai mare. La un moment dat, i se făcu sete. Apropiindu-se de pământ, văzu ceva care se furișa prin iarbă, scoțând  niște zgomote ciudate.

Tricoplicul Turia

− Cum ai apărut pe-aici? N-am mai văzut umbra unui dragon în locurile acestea de foarte multă  vreme, se auzi un glas puţin răguşit.

− Unde eşti? Nu te văd, întrebă An-drin ridicând crengile copacilor cu aripile.

− Mai jos, aici! îi făcea semne o fiinţă mică de statură, cu picioarele scurte și groase.

Era Turia, aşezat pe o piatră. Tricoplicii sunt un neam străvechi, ce se trage din goblini și din elfii. Cu capul puțin țuguiat, toți poartă un fes lung, cu un moț rotund și roşu la vârf. Pantofii lor sunt galbeni, scârțâie la fiecare al zecelea pas, ajutându-i să măsoare mai bine distanțele. Căci bieții de ei, tare mult au de mers pe jos, căutând plante și semințe ca să prepare medicamente!!

− Zbor către Ţinutul Sihir, caut palatul vrăjitoarei Fera, răspunse dragonul respirând obosit.

− Pfff … eşti cam nesăbuit, tinere! îl apostrofă Turia, cu un aer de superioritate.

Turia se trăgea dintr-o familie înțeleaptă și învățată, toți strămoșii săi fuseseră mari cercetători. Tricoplicii sunt cei mai buni botaniști – farmaciști. Logic ar fi fost ca și el să cunoască toate plantele, fără greș. Din păcate, nu știm de ce, era foarte nepriceput la analizarea ciupercilor, mereu le încurca pe cele bune cu cele rele. În rest, era un geniu. Făcea cele mai bune ceaiuri din zonă, tratamente pentru cele mai ciudate boli. An-Drin îi descrise și lui toată situația, apoi îl rugă să îi dea un sfat, dacă poate.

− În Ţinutul Sihir trăiesc niste vrăjitoare puternice. Am auzit ceva despre povestea pădurii tale, mărturisi el.

Apoi i-a spus tot ce ştia. Era vorba despre o vrăjitoare foarte puternică și foarte urată. Din  cauza urâţeniei sale, se izolase, nu avea prieteni și devenise foarte rea. Se spunea că adună pietre prețioase, sperând că strălucirea lor o să îi mai ascundă urâțenia. Blestemase copacii din Miria ca să poată veni și cere toate nestematele tuturor dragonilor, ca plată pentru îndepărtarea vrăjilor.

− Tu eşti prea tânăr ca să o înfrunți … Deşi mă uit la tine și cred că am avea o șansă totuși, zise tricoplicul gânditor.

An-Drin își încorda cu putere și mândrie gâtul lung.

− Stai, stai …ești cam încrezut … mă refer la toate nestematele astea pe care le ai cu tine, pe piept. Am putea face ceva împreună …

Tricoplicii, pe lângă talentul la botanică, mai au o calitate: sunt foarte buni negustori. Turia știa că ar avea o singură șansă să își salveze imaginea de farmacist: să-și cumpere un Detector de Spori Otrăvitori și astfel să fie capabil să aleagă corect ciupercile potrivite pentru medicamentele lui.  N-avea însă cu ce să plătească – până  acum!  Își făcu repede calculele și vorbi astfel:

− Pot să te ajut. Am un ceai special, pe care nu l-am mai testat până acum. E o ocazie bună. Poți să negociezi cu ea anularea blestemului, zise el mieros, încercand să-l convingă pe dragon.

− Hmm… nu e periculos, dacă nu știi cum funcționează? răspunse acesta mirat.

− Auzi … mai urată decât e, nu are cum să se devină, te rog sa mă crezi. Ce-ai avea de pierdut? continua Turia cu argumentele.

Era o șansă. Altă idee oricum n-avea.

− De acord, hai dă-mi ceaiul și plec.

− Stai, stai … cuuum adică “dă-mi”? Am cel mai minunat ceai de lume – și vrei să ți-l fac cadou?  Tu de “plată” n-ai auzit?

− Plată? Ce plată? Nu am nimic să-ți dau … se văicări An-Drin speriat.

− Nu, nu merge așa; trebuie să-mi dai ceva… cum ar fi pietricica asta verde din vârful cozii tale!

Dragonul se bâlbâi de câteva ori. Așa cum stiţi, nestematele sale îi dădeau puterea de a zbura. Pe de altă parte, renunţa doar la una. Dându-şi seama că nu are o altă solutie, fu de acord cu acest schimb. Piatra cea mare și verde căzu cu zgomot de pe coada dragonului; în schimb primi un săculeț galben strălucitor, cu un praf călduț.

− Vrăjitoarea o să fie bucuroasă să oprească blestemele, dacă se va face frumoasă. Trebuie să bea în fiecare seară un pahar cu apă, în care amesteci o linguriță din acest praf.  Eu cred că o să observați repede cum urâţenia ei dispare, l-a sfătuit Turia pe dragon.

An-Drin legă bine săculețul de un pinten de pe aripa sa dreaptă.

− În ce direcţie s-o iau acum; ştiu ca e un drum foarte lung? întrebă el nedumerit.

− Am auzit ca ar fi un fel de scurtătură, dar vezi că funcţionează numai de aici către Ţinutul Sihir. La întoarcere va trebui sa treci lacul. E pe-aici, pe undeva. Caut-o cu atenţie, mai zise Turia fugind grăbit cu piatra.

Dragonul s-a înălţat, zburând lin ca să cerceteze zona. Vedea în zare un şir de munţi înalţi. S-a îndreptat către ei, gândindu-se că erau tare ciudaţi; unii de culoare albă strălucitoare ca argintul, unii de culoare galbenă ca aurul. Când nu mai credea că o să găsească ceva, a observat un culoar îngust între două vârfuri ascuţite  de stâncă. Pe vârful alb era săpată imaginea lunii, iar pe cel auriu se vedea chipul soarelui. Amintindu-şi vorbele ciocănitorii, şi-a dat seama că scurtătura cautată era chiar acolo, aşadar a luat-o prin acel pasaj străjuit de soare şi de lună.  Era întuneric, frig şi strâmt, abia putea să îşi mişte aripile, dar nici nu a dat de zece ori din ele, că a ajuns la capătul celălat al tunelului, exact în poarta castelului de fier al vrajitoarei. Fără să stea prea mult pe gânduri, a pătruns într-o încăpere uriasă, cu tavan înalt de care stăteau agăţate, ameninţătoare,  zeci de suliţe de oţel.

Vrajitoarea Fera

Fera stătea pe un tron de aur și argint. Dragii mei … cine spusese ca este urâtă, nu știa ce vorbește…Era de 100 de ori mai urâtă decât orice lucru urât de pe lumea asta: cu o cocoașă uriașă, cu ochii mici ca de porc și cu nasul coroiat, avea gheare și păr încâlcit și urât mirositor . Cu glas gros și răstit a spus:

− Îngenunchează, dragon bun de nimic! Cum îndrăznești să calci în castelul meu?

− Uite … amândoi avem niște probleme de rezolvat. Cred ca putem sa ne ajutam unul pe altul, a spus An-Drin, încercând să-și stăpânească sila când se uita la vrăjitoare.

− Eu n-am nicio problemă; tu însă vei avea acum, căci vei fi trimis în temniță, l-a amenințat ea.

− Eu totuși cred ca ai vrea să fii un pic mai frumoasă decât ..hmm…ești … acum, zise el încet.

− Cum îndrăznești?? Vrăjitoarea scotea flăcări pe nas, iar ghearele începuseră să i se lungească. Era nervoasă din cale-afară.

An-Drin și-a dat seama că a greșit, dar era prea târziu. Cum să spui cuiva hidos că este urât?!

− Nimeni nu vorbește așa cu mine! Îndrăznești să spui ca sunt urâtă? mai urlă ea, înainte de a-l trimite în cel mai întunecos colţ de închisoare.

Trecură câteva zile. De când venise dragonul, Fera era și mai nervoasă. Vorbea singură, cu glas tare, încercând să-și dea seama ce-ar fi bine să facă.

− Dacă e adevărat? Aș putea să devin frumoasă?

Se chinuia așa de câteva săptămâni, nedorind să-i dea satisfacție acestui dragon prea îndrăzneț. Până la urmă, curiozitatea și disperarea ei au învins, așadar a trimis după el.

− Ia spune repede, dragonașule, ce secrete ascunzi, întrebă ea cu dispreț.

− Vin din Pădurea Miria, cea pe care ai blestemat-o tu. Vreau să-ți îndepărtezi vrăjile cele rele de-acolo și sunt pregătit să îți ofer ceva în schimb. Ceva ce știu ca-ți dorești mult de tot! exclamă el, sperând să o înduplece.

− Explică-mi, scurt și repede, mormăi ea, nedorind să pară prea interesată.

− Am un ceai fermecat. Dacă o să bei în fiecare seară o cană, te vei face mai frumoasă, spuse An-Drin cu glas mieros, accentuând pe cuvântul “frumoasă”.

− Să nu te prind că mă minți, ca te prefac în Stâlp de Fum și niciodată n-o să mai ai locul tău adevărat, o să fii purtat de vânturi și o sa fii nefericit o veșnicie, amenință ea.

− Nu mint. Dar nu îți dau ceaiul decât dacă îți retragi blestemele din pădurea mea! răspunse el curajos.

− Crezi că poți să-mi pui tu condiții MIE? tună ea cu vocea groasă și răstită.

− Nu, doar îți amintesc rugămintea mea, ca atunci vei fi frumoasă și fericită să mă ajuți și pe mine să îmi salvez căminul, a spus dragonul încercând să se ferească de furia ei.  

Nu avea de ales, trebuia să-i dea leacul și să spere ca apoi totul va fi bine.

− Vom mai vedea asta, acum dă-mi ceaiul acela, spuse ea încântată de speranța că sluțenia și singurătatea ei s-ar putea lecui.

Problema era că, după trei zile, nici măcar un fir din părul urâtei nu se schimbase.

− Te rog, ai răbdare până se termină praful. Efectele se vor vedea mai târziu, încerca An-Drin să o convingă și pe ea, dar și pe el.

− Ar fi bine să fie așa, netrebnicule! Mai avem câteva zile și pădurea ta neprețuită va muri… Ha – ha ha!! Eu poate voi rămâne urată, dar tu sigur vei rămâne fără casă, părinţi și prieteni!!

Dar iată că, după a patra zi, lucrurile începură să se îmbunătățească… Atunci când nu mai credea, An-Drin o văzu pe Fera fără cocoașă! Ca să nu-i dea încă satisfacție, ea urla și trântea totul în jur ca de obicei, dar ochii i se luminaseră puțin de bucurie.  

− Dragonule, se pare că ai avut dreptate. Dacă voi fi mulțumită, o să îți dau până la urmă ceva care să te ajute și pe tine. O sa primești o sticluță cu Nori de vreme bună, i-a spus ea îmbunată.

− Nori de vreme bună, ce este asta?

− Ești un prostănac; e medicamentul pentru pădurea ta. Trebuie să-l răspândești cu atenție deasupra pădurii; o ploaie binefăcătoare o să cadă peste toți copacii și așa vor face frunze noi, totul va reveni la normal.

Zilele treceau, vrăjitoarea se transforma. Unghiile i se făceau mai mici, ochii își schimbau culoarea. Părul devenise mătăsos și chiar frumos. Într-o seară probă o rochie nouă și pentru prima dată de când se știa, îi  plăcea să se privească în oglindă. Își dădea seama că dorința ei se împlinea și că trebuia să îl ajute pe dragon. Gândindu-se la el, își aminti de ce blestemase pădurea Miria. Ea își dorise nestematele dragonilor ca să-și mascheze urâțenia cu strălucirea lor minunată, dar acum, privindu-se, înțelegea că de fapt frumusețea ei are nevoie acele comori! Acum voia bijuterii noi pentru rochiile ei și tot gândindu-se la An-Drin, îi veni o idee. Îl aduse din nou la ea.

Privește-mă, ce părere ai? întrebă ea învârtindu-și încântată rochia pe sub nasul lui.

− Ești încântătoare. Deci ar trebui să-ți ții promisiunea făcută.

− Da, dragonule, așa intenționez. Norii de vreme bună sunt aproape gata. Mă mai împiedică o mică problemă, zise ea mieros.

− Altă problemă? se cam înfurie dragonul.

− Acum am nevoie de ceva care sa îmi sublinieze frumusețea. Îmi trebuie niște nestemate de dragon.

An-Drin începea sa bănuiască dorința vrăjitoarei și spaima i se cuibărea în inimă. Așa cum v-am mai spus la început, nestematele pe care dragonii le au pe gat și pe coadă sunt extrem de importante pentru ei. De acolo își iau puterea și curajul; se spunea că fără ele le-ar fi aproape imposibil să zboare și să scuipe flăcări și s-ar fi umplut de rușine pentru totdeauna. Amândoi tăceau, încruntați.

− Deci, vreau pietricelele astea pe care le porți; poate că tu o să mai găsești altele prin pădurea ta. Dar dacă nu vrei ca eu să mai apar vreodată pe lângă pomii tăi prețioși, dă-mi acum ce-ți cer, urlă ea cu voce rea, simțind cum el se împotriveste.

− Nu pot, nu pot … mă tem că n-o să mai pot zbura, că toți vor râde de mine … încercă el să se lupte pentru comoara sa.

− Nu mă interesează de ce te temi. Nu te eliberez din temniță decât dacă îmi dai pietrele, amenință ea cu răutate.

A înțeles că nu are altă soluție. Trebuia sa facă acest sacrificiu. Așa că, seară de seară, în timp ce Fera își bea ceaiul, el își desfăcea cu durere, câte o piatră. Mai întâi a căzut cea albastră, apoi cea galbenă și apoi cea portocalie. Fiecare din ele își găsea rapid locul pe rochiile vrăjitoarei. S-a despărțit tare greu de nestemata mov, care lucea foarte puternic. Cel mai rău a fost când a scos-o pe ultima, cea mai mare, de deasupra inimii lui. Piatra roșie s-a lipit exact pe pieptul vrăjitoarei, pe rochia ei cea mai nouă și mai frumoasă. Acum Fera simțea că are în sfârșit tot ce îi  trebuie. Chiar era de nerecunoscut! Ei, să nu vă imaginați că se transformase chiar în prințesă! Nu, doar devenise draguță, după gusturile vrăjitorești. Acum că avea și o inimă de rubin, fericirea a făcut-o să scoată dintr-un sertar micuț, o sticlă de aur, în care plutea o ceață, un abur multicolor.  

− Acum poți să pleci. Du-te și vindecă-ți pădurea, a spus vrăjitoarea.

− Sper să ajung la timp, a răspuns dragonul plecând grăbit, de teamă ca ea să nu se răzgândească.

Acasă

Pășea pe drumul de piatră, gândindu-se la Lacul Almarato. De când învățase să își desfacă aripile, își dorise să îl străbată în zbor și își imaginase cu bucurie ziua aceea. Acum se temea. Nu așa plănuise să se întâmple marea traversare. Nu se simțea suficient de antrenat; era posibil ca aripile să-i cedeze și să cadă în apă. Nu mai avea nestematele care să-i susțină zborul. Auzea însă în minte un cor de voci care-l chemau. Trecuse prin atâtea, nu putea să renunțe tocmai acum. Ajuns la marginea apei, s-a oprit să lege mai bine sticluța cu Norii de vreme bună sub aripă. S-a odihnit și și-a adunat toate puterile pentru zbor. Și-a adus aminte de vorbele mamei: “Curajul și puterea sunt ca soarele și luna; chiar dacă uneori nu le vezi, ele sunt totdeauna acolo. Trebuie doar să crezi”. S-a ridicat hotărât. Și-a întins aripile și văzându-le cum străluceau în bătaia soarelui, a simțit un val de energie. Zbura. Sub el se vedea luciul întins al lacului. Niciun fir de pământ, doar apă. Se simțea ușor și curajos. Înainta cu viteză. După foarte multe ore a simțit că încep să-l doară aripile. Respira greu, îi  era sete, dar se temea că dacă se apropie prea mult de apă nu o să mai poată să se ridice din nou. Ochii i se împăienjeneau. Sub el se vedeau valuri înalte și începuse să plouă. I se părea că se învârte prin aceleași locuri și că pierde timpul fără să înainteze. Nu-și mai simțea aripile; le privea mirat cum se mișcă și aproape că nu înțelegea cum de mai funcționează. Își amintea de nestematele sale și era convins ca dacă le-ar mai fi avut, ar fi fost deja pe malul celalalt al Lacului. Obosise prea tare; simțea că se apropie periculos de mult de apă. A observat deodată că în dreptul aripii sale stângi strălucea soarele iar în partea dreapta – luna. Razele lor se adunau într-un mănunchi gros și făceau să înmugurească pe fiecare aripă câte un diamant!  Curând era din nou sus; avea din nou putere. Diamantele, care cresc doar pe aripile dragonilor cei mai curajoși, i-au dat energie. În zare se vedea pădurea. Era cufundată în ceaţă gri și peste tot se auzeau numai plânsete de spaimă. Cu ultimele puteri, s-a ridicat cât a putut el de sus, a desfăcut sticla și a privit cum norii multicolori trimit ploaia vindecătoare peste copacii bolnavi. Când a fost sigur că totul e bine, s-a așezat în sfârșit pe pămâant și a adormit.

Au trecut trei zile și trei nopți și el a tot dormit, nemișcat. La un moment dat, în a patra dimineață a auzit, ca prin vis, voci cunoscute, vesele și zăpăcite:

− Uite-l, uite-l …sshh … lăsați-l!

− Ba nu, ba nu, hai să-l ridicăm, să ne spună ce-a făcut, pe unde a fost…

− Vedeți, vedeți, are diamante noi în vârful aripilor … v-am spus eu că o să se întoarcă cu bine!

An-Drin se temea să deschidă ochii. Încă nu era pregătit să stea de vorba cu nimeni. Dacă au văzut că nu-l pot trezi, au plecat cu toții, pe rând. Când s-a făcut din nou liniște, dragonul s-a mișcat încet. Încă-l dureau aripile. S-a hotărât să plece spre casă, să îi  vadă pe ai lui și pe Aka. Deodată a simțit o mișcare lângă umărul lui și a auzit:

− Hei, somnorosule! Mi-e dor de un zbor înalt, acum ca ai niște aripi cu diamante adevărate! vorbea prietena lui, Akata.

− Aka …ce bine că sunteți bine…nici nu știi pe unde am umblat, a spus el emoționat și fericit că o vede din nou.

− Ba știu câte ceva, toți știm. Ciocănitorile ne-au explicat ce încercai să faci, a spus ea cu recunoștință în glas. Ne-a fost teamă pentru tine, dar eu am fost sigură ca o să te întorci cu bine, a mai adăugat ea, cu timiditate.

− Hai, sus! Am atâtea locuri pe care vreau să le văd din nou!

Și de-atunci, peste Miria s-au văzut și probabil că se mai văd și azi, un dragon și o vulpiță veselă, care zboară sus de tot, având grijă de pădure și de comorile ei.

sfârșit

 

 

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *