Navigation Menu+

Puricele și Bob

Posted on Feb 13, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de OANA ȚEPEȘ-GREURUȘ
Ilustrată de Iulia Dobrescu
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Așa ceva n-ați mai auzit. Un purice, harta Franței și o oglindă pătrățoasă își făceau veacul într-un buzunar de pantaloni jerpeliți. Genul ăla cum poartă bunicu’ la garaj. Lungi, cu bretele, plini de unsoare și pete de benzină. Habar n-am ce culoare aveau. Să fi fost verzi? Tot ce-i posibil. Bleumarin? Chiar nu-mi dau seama! Mai degrabă par negrii sau gri acum. Hai, să nu vă mai fierb, uite care-i șmecheria: un purice de buzunar s-a rătăcit între orașe, undeva pe hartă, cam la granița cu Bordeaux, nu departe de Poitiers. Eu sunt Bob și-am dat de purice în magazia școlii, plină de vechituri. De ce am aterizat aici? M-a apucat râsul rău de tot la ora de geogra’ și-am ajuns în beci. Cică să fac curat și să mă vindec de râs. Asta s-o creadă ei! Râsul face bine la sănătate. Chiar și când sunteți mai triști, stați voi un minut-două cu un creion între dinți și vedeți ce spor la hohote o să aveți. Nu-mi pare rău că sunt pedepsit. Am dat peste o grămadă de chestii în magazie. Un briceag elvețian de prima mână, niște benzi desenate cu Piff și Hercule și pantalonii ăștia cu un buzunar surpriză. Cred că-i aruncam direct la gunoi dacă nu vedeam inscripția FRAM. Nu-i ursul polar, am căutat pe Google. E vorba de Fabrica de Rulmenți și Automobile Mari. S-a închis prin 2000, mare lucru n-am găsit despre ei. Și cum munceam eu liniștit, aud un glas sfârșit.

−  Ajutooor, scoate-mă de aici!

−  Ce se aude? Cine vorbește? am țipat eu dintr-o portavoce care bănuiam că-i defectă, dar era bine mersi. Norocul meu că n-avea cum să se audă până în școală.

Magazia asta era la câteva sute de metri de sala de sport. Lângă poșta numărul 82. Posibil să fi speriat câțiva cetățeni veniți cu scrisori și colete. Dar nu m-am dezmeticit bine, când, ca dintr-un tunel, sunt chemat la apel.

−  Hei, aici, în buzunar. Ajută-mă! Sunt mort de foame.

−  Ce-ai pățit amice?

−  Mai întrebi? Dintr-un purice campion la trambulină am ajuns un punct pe hartă. Asta nu-i viață!

N-am scuturat pantalonii, am fost atent, i-am ascultat indicațiile și-am luat buzunarele la puricat. În stângul erau o cheie franceză și niște piulițe ruginite. Una chiar era să-mi intre sub o unghie.−  Gata, m-ai găsit! a zis Purice.

La cât era de slăbănog mi-a venit să-l iau de un picior și să-l duc în primul Mega Image care ne-ar fi ieșit în cale și să-l hrănesc bine cu croisante din alea bune cum îmi cumpără bunica Liliana în fiecare weekend.

−  Prietene, aș avea nevoie de niște haleală dacă mă înțelegi. O birmaneză de casă nu știi și tu? Vreun câine lățos? Vreau să mă bucur de viață. Sunt flămând rău!

L-am pus pe muchia manualului de istorie și mi-am luat poziția de salvator. Stăteam în fața lui, cu mâinile în șold, picioarele un pic depărtate, bărbia ridicată ușor și privirea încrezută o privire superioară. Mă orbea un bec, dar am rămas pe loc. Sunt puternic, sunt bun! Sunt tare, frate!

−  Hai, nu mai face pe supereroul cu mine! N-ai salvat decât un purice. Schimbă placa amice, cu așa ceva nu te lauzi. Hahaha!

Avea și el dreptate, fie vorba între noi. Dar mie mi se părea c-am dat lovitura și c-ajung negreșit pe prima pagină la ziar, ori măcar în revista școlii. Vă spun ca să știți. Uniformele noastre au cusute și numele noastre. Pe cămașa mea albă scrie cu negru Bob Vintilă. Clasa a IV-a G. Responsabil cu împărțit zâmbete și salvat purici, aș adăuga eu fără pic de modestie.

−  Alo, alo, Bob, îmi livrezi și mie o blană pentru tot restul zilelor?! a insistat Purice.

−  Calm, micuțule! Ai toată viața înainte. Nu stai de vorbă cu peștișorul de aur. Ai timp berechet, îmi pari destul de tânăr. E plin de pisici grase în Centru Vechi. Vrei să dăm o fugă? am propus eu.

−  Mai întrebi? Dar sincer să fiu, aș cam prefera un câine mare. Genul ăla care merge bătrânește și se scutură o dată pe an, a oftat el.

Un câine? De unde să fac eu rost de un câine-cuier la ora asta. În vreme ce căutam în minte o soluție, Purice mi-a povestit cât noroc a avut înainte. S-a cazat la un lup mare și-a dus-o ca-n rai în blana lui. Stăpânul, un inginer francofon, îl lăsa mai mult singur acasă. Așa că Purice și Oliv, Măslină mai pe românește, au ajuns amici la cataramă.

−  Nu eram băiat rău, îmi zice Purice. Când ieșeam în parc, luam masa în oraș. Nu-l mai pișcam pe bătrân. Țineam la el! 

Începeam să mă prind. Stăpânul lui Oliv, Măslină ăsta, devenise, cumva, stăpân și peste Purice. L-a vândut pe câine-lup ca să facă rost de bani și să vadă Parisul și asta mic s-a ascuns în harta cu Hexagonul și-acolo a rămas. Nu știu cum a trecut timpul dar era aproape noapte și eu povesteam la lanternă cu micul amic. N-am mai pierdut niciun minut și l-am invitat în buzunarul de la piept, nu înainte să-l avertizez.

−  Auzi, dacă te atingi de mine, ai zburat!

N-avem de când să m-aleg cu vreo pișcătură.

−  Hooo! Nu-mi stric io foamea pe tine. În plus, nici nu-mi plac blonzii de-a IV-a. Îs cam necopți!

Vă zic repede ce idee mi-a venit. Îl duc pe Purice la Ionești. Vecinii lu’ Mimi, de la B. Au ăia un exemplar de bichon, o frumusețe. Au botezat-o Ivanka, dar nu știu să vă spun de ce. O să merg la ei, îi salut, îi întreb de sănătate și le las surpriza: Purice. Hai, că de data asta-s supererou! Până la Ionești am mers cam înțepat, ziceai că am un bold uitat pe undeva.

−  Auzi, Purice, eu o să mă joc cu Ivanka și tu nu stai la discuții, sari pe ea cu toată energia care ți-a mai rămas. Crezi că te descurci?

S-a descurcat bine mersi. Acum mă salută din parc relaxat pe spinarea de bichon, iar Mimi a aflat și ea de aventură. Numai Ioneștii nu știu că s-au ales cu un nou chiriaș și Ivanka lor cu un prieten. Sper că pe viață!

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

 

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *