Navigation Menu+

Surpriza

Posted on Mar 5, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ADRIANA ȘTEFAN
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Copiii rupseră cu nerăbdare ambalajul colorat ca să vadă mai repede ce era înăuntru. Ieși la iveală o cutie verde – nu prea mare – pe care se lăfăiau câteva litere complet necunoscute.

Unchiul Marius le promisese o surpriză de început de toamnă. Iată că le-o lăsase la ușă și plecase grăbit în noua lui călătorie în Asia, fără să sufle niciun cuvințel. Nici nu ar fi putut de altfel, pentru că la ora la care trecuse el pe-acolo, ei încă dormeau buștean.

Bucăți din hârtia festivă în care fusese învelit pachetul, zăceau abandonate în jurul lor, în timp ce Horia învârtea cutia verde în mâini, încercând – fără succes – s-o deschidă.
— Dă-mi-o, o deschid eu, se decise să intervină sora lui.

Nora atacă surpriza cu o foarfecă, îi străpunse unul dintre colțuri, apoi cu degete mici și curioase încercă s-o rupă. Horia, nerăbdător și el, apucă de un alt colț și traseră împreună de cutie până reușiră să-i vină de hac cartonului încăpățânat.
Ce-i asta? întrebă el, privind nedumerit conținutul cutiei.
Ce să fie? Un ou, hai să-l mâncăm. Îl facem ou ochi sau îl fierbem? râse fetița.
Mda… mormăi Horia. Cred că ar trebui să-l punem în apă, cum arată aici, îi întinse el surorii sale pagina cu instrucțiunile de utilizare.

Undeva jos, în dreapta paginii, era desenat un ou cufundat într-un vas cu apă. Nora pregăti o cană mare și urmară instrucțiunile desenate. Apoi lucrurile începură să se precipite.
Hai că ne strigă tata, zise Nora. Trebuie să plecăm!
Bine. Băiatul se grăbi să pună cana pe masa din bucătărie și să-și schimbe pijamaua.

Avuseseră misiune să se îmbrace și să fie gata de plecare, nu să deschidă cadoul de la unchiul Marius. Îl simțeau pe tata tropăind nerăbdător lângă ușă, cu ochii în telefon și cheile mașinii în mână, transpirând deja în graba lui de a-și duce copiii la școală.
Nora, nu m-am spălat pe dinți! șopti disperat băiatul în timp ce se încălța.
Nici eu, răspunse ea tot în șoaptă. Nu-i nimic, o să ne spălăm diseară de două ori.

Telefonul sună, iar tatăl lor începu o conversație lungă în care își tot cerea scuze pentru întârzierea inevitabilă, în timp ce-și împingea copiii afară din casă. În urma lor, în bucătărie, se auzi un mic pârâit. Apoi liniște.

Avionul unchiului Marius decolă la timp cu destinația Asia, copiii ajunseră la școală chiar când suna clopoțelul de intrare, iar tata nici măcar nu întârzie la birou. Ba chiar avu vreme să bea o cafea înainte de începerea ședinței.

***

Când Nora ajunse acasă, îl găsi pe Horia în bucătărie, contemplând oul din cană. Coaja era acum ușor încrețită și brăzdată de firicele subțiri.
Cred că în curând se va sparge, constată băiatul.

Privi și ea oul de aproape și-i dădu dreptate. Mai răsuci o dată pe toate părțile cutia verde, ruptă, cu scrisul ei ciudat, dar nu găsi nici de data asta niciun indiciu.
Pun pariu că va ieși un balaur din ou, chicoti ea. Un balaur care ne va mânca pe toți, noaptea, arghhh…

Horia o privi uimit. Era unul dintre momentele acelea când nu știa dacă sora lui glumea sau nu. Fetița ridică veselă din umeri, apoi luă o carte și se aruncă în cel mai confortabil fotoliu din casă. Avea o poveste de terminat.

Horia se mai învârti ce se mai învârti prin bucătărie, apoi, văzând că nu se întâmplă nimic, își luă acuarelele și se puse pe pictat balauri și stele. Pe ambele brațe. Până la cot. Nora fu atât de încântată de idee încât, odată lectura terminată, se pictă și ea pe obraji. Încinseră împreună un joc complicat, în care erau în același timp și povestitori şi personaje principale, și buni, dar și răi… până veni ora de culcare. Nimeni nu se mai gândi la oul din bucătărie.

***

Nora se trezi în toiul nopții, speriată, cu inima bubuindu-i în piept. Visase ceva urât. Cineva tot striga «Ajutor! Ajutor!», ea încerca să ajute, alerga, iar acum se simțea obosită ca după o cursă cu obstacole. Coborî din pat cu gândul să dea fuga în camera părinților, când auzi din nou:
Ajutor! Ajutor!

Era strigătul din vis, ce ciudat!… Horia dormea liniștit în patul lui.
Ajutor! Scoateți-mă de aici!

Nora se trezi de-a binelea. Nu, nu i se păruse. Camera părinților se afla în celălalt capăt al casei, iar strigătul venea de undeva de mai aproape. Nu, nu avea nicio șansă să ajungă vie și nevătămată în brațele lui tata. Era ea fetiță mare, dar tare îi mai era frică noaptea de toate sunetele și umbrele mișcătoare, iar acum – poftim – ditamai strigătul!

Se aplecă peste Horia și începu să-l zgâlțâie:
Horia, trezește-te, strigă cineva!
Cum, cine? făcu băiatul somnoros și se întoarse pe partea cealaltă.
Repede, Horia, este cineva în bucătărie!

Tonul îngrijorat al fetiței îl convinse. Horia se ridică, se frecă la ochi și porni vitejește spre locul de unde se auzea strigătul.
Ajutor! Ajutor!
Nu mă sperii eu așa ușor, că doar sunt cel mai puternic băiat din casa asta, mormăi el pe jumătate adormit.

Nora îl urmă șovăind, prin întuneric. Ajunseră lângă ușa larg deschisă a bucătăriei. Cu o mișcare rapidă, băiatul aprinse lumina:
Cine ești și ce cauți aici?

În bucătărie, nici țipenie. O picătură de apă căzu din robinetul defect exact în mijlocul chiuvetei: plici! O muscă somnambulă bâzâi pe masă, nemulțumită de băltoaca în care tocmai aterizase. Crezuse că va găsi niscaiva firimituri sau urme lipicioase de miere, însă nu dăduse decât de o banală cană înconjurată de apă.

Horia îl zări primul: galben, cu pielea lucioasă, era îngrămădit în cană.
Nora, dă-mi repede o oală! Și pune și apă în ea! Hai, apropie-te, nu-ți fie teamă… o încurajă el.

Nora făcu ce i se spuse, tremurând. Era pregătită s-o ia la fugă în orice clipă.

Băiatul scoase din cană puiul galben de dinozaur și-l așeză cu grijă în oală. Animalul mârâi mulțumit și-i privi cu ochi verzi, recunoscători. Așa da, avea loc suficient, nu-i mai intra coada în coaste și gâtul în stomac. Cojile oului din care ieșise pluteau în cana devenită neîncăpătoare. Musca plană deasupra lor câteva secunde, apoi se îndepărtă la fel de nemulțumită cum sosise. Nici urmă de miere în casa asta!
Eu n-aș vrea să ne mănânce, se smiorcăi Nora în șoaptă. Ochii prietenoși și verzi ai creaturii n-o prea convinseseră.
N-o să ne mănânce, uite cât este de simpatic! mângâie Horia puiul de dinozaur pe cap. Îl lăsăm aici până dimineață și vedem atunci ce-i de făcut. Noapte bună, dinozăurel!

Creatura galbenă mârâi din nou a mulțumire și făcu pleosc-pleosc cu coada în apa din oală. Gâtul i se lungise destul cât să-i iasă capul afară, însă avea încă destul loc să se așeze confortabil.

Copiii reveniră în camera lor, cu gând să se culce la loc. Dar dormi dacă mai poți!
Și zici că n-o să ne mănânce pe toți până dimineață? dădu Nora glas principalei sale temeri din miez de noapte.
Nici gând, zise fratele ei mai mic. Problema este unde-l ascundem mâine dimineață ca să nu-l vadă părinții. Trebuie să mă trezesc înaintea tuturor… neapărat, căscă el cu poftă.

Liniștea se lăsă din nou peste întreaga casă. Pleoapele copiilor atârnau tot mai grele, iar vise amestecate începeau să-și facă apariția când, deodată, se auzi un strigăt:
Heiii!… urmat de un zdrang puternic.

Horia se catapultă din pat direct în bucătărie. Exact la timp ca să-și vadă tatăl ciufulit, țopăind printre cioburile cănii pe care o scăpase din mână de surpriza întâlnirii nocturne.
Ajutooor, ajutoooor! se auzi vocea slabă a puiului de dinozaur care nu mai avea loc nici în oală. Nu îndrăznea să țipe prea tare, de teamă să nu-l supere de tot pe tatăl băiatului prietenos.
Ce-i cu debandada asta? se pomeniră și cu mama în bucătărie. Nora o anunțase că lucruri neobișnuite se petreceau în casa lor.

Prea mult nu stătură pe gânduri. În răstimp de jumătate de oră, puiul de dinozaur trecu, rând pe rând, din oala mică într-o oală mai mare, din oala mai mare într-un lighean, din lighean într-o găleată și din găleată direct în cadă. Puiul creștea văzând cu ochii. Mama rosti cu voce tare ceea ce era de-acum clar pentru toți:
Crește prea repede Zaurul ăsta… Trebuie să-l scoatem din casă.
De acord cu tine, zise tata, ștergându-se pe mâini. Era ud din cap până-n picioare de atâtea manevre dinozăurești.
Și unde să-l ducem? întrebă Horia, cu o undă de părere de rău în glas. Ochii puiului de dinozaur îl priveau rugători.
Am eu o idee, sări Nora. Îl ducem în parc, direct în lacul Herăstrău. Cred că ar avea loc suficient acolo.

Nimeni nu-i răspunse, fiecare părea să analizeze ideea. O fi bună, o fi rea?

Tata își salvă telefonul de la înec, pescuindu-l la fix din buzunarul pijamalei ude leoarcă. Cum o fi ajuns acolo? n-ar fi putut spune… Începu să-l butoneze de zor în încercarea disperată de a da de unchiul Marius. El să-i ajute, dacă tot le lăsase la ușă ditamai dinozaurul la pachet! Dar… ia-l de unde nu-i, adică pardon, din Asia lui, unde s-a dus!

Înciudat, tata se trânti pe canapea. Obosise.
În apă crește, crește și iar crește! Poate, pur și simplu, ar trebui să-l scoatem din apă.

Puiul de dinozaur mârâi și dădu din cap ca un câine.
Te pomenești că înțelege ce spunem, pufni Nora.
Sigur că înțelege, îl apără Horia, întinzând mâna să-l mângâie pe capul mare cât o găleată. Ar și vorbi dacă nu l-am zăpăci cu agitația noastră.
Gata, știu, își reveni tata, ridicându-se de pe canapea. Îl ducem la Antipa.
Care Antipa, dragă? Mama pierduse șirul căci era ceva mai preocupată de ștersul apei de pe jos, decât de soarta Zaurului.
Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa, mama… cum nu știi? o certă băiatul.
Îhî… de acord, aprobă Nora molfăind o bucată de pâine.

Toată lumea pufni în râs, văzând-o. Să mănânce într-un asemenea moment… era ultimul lucru la care s-ar fi gândit.
Ce este? Mi-e foame… se apără ea râzând.

Cu chiu cu vai, familia-cea-fără-de-somn reuși să scoată dinozaurul din cadă și să-l transporte afară din casă. Cel mai complicat a fost cu scările, că doar nu vă imaginați că ar fi încăput una bucată dinozaur în lift! În plus, nu se lasă niciodată un pui singur în lift. Că doar scrie și pe panoul cu instrucțiuni: interzis accesul minorilor sub 14 ani, neînsoțiți! Iar Zaurul nu avea nici 14 ore, darămite 14 ani…

Este adevărat că și el i-a ajutat, având grijă să nu atingă ușile vecinilor și să nu scoată niciun sunet. Nici măcar unul mic. Doar la parter, izbi ca din greșeală cu vârful cozii în ușa vecinului cel morocănos. E drept că și Horia avusese contribuția lui la scăparea asta, dar ăsta era secretul lor și numai al lor!

De când îl scoseseră din apă, puiul de dinozaur încetase să mai crească. Situația părea să fie sub control. Pentru moment. Odată ajunși afară, respirară ușurați cu toții. Treaba era rezolvată pe jumătate. Zaurul scoase un mârâit de încântare, privind un jurul său.
Haideți, că n-avem timp de stat! îi apostrofă tata, arătându-le că avea să răsară soarele în curând și-atunci… să vezi relaxare pe capul lor!
S-a trezit morocănosul! îi atenționă Nora panicată. O fereastră de la parter se luminase.
Să ne grăbim!

Noroc că muzeul nu era prea departe de casa lor. Se pomeniră că puiul galben cu capul cât o găleată pășea destul de zvelt pentru statura lui. Cum nu puteau să se țină de pașii lui uriași, copiii și părinții își luară bicicletele din garaj, iar acum pedalau în urma lui mai ceva ca la Tour de France. Tata și Horia reușiră să-l prindă din urmă și să-l ghideze pe drumul către Muzeul Antipa.

Ajunși în fața muzeului, îl ajutară pe Zaur să se așeze confortabil lângă girafa-statuie de la intrare și-i puseră în față un braț de iarbă proaspăt cosită. Mama fusese și magiciană de serviciu, nu doar un simplu biciclist matinal prin parcul Kiseleff.

  Când soarele răsări, Horia, Nora, mama și tata își luară rămas bun de la Zaur și-i promiseră că vor reveni, pe seară, să-l vadă. Puiul de dinozaur clipi din ochii lui verzi a încuviințare. Girafa era la fel de indiferentă ca întotdeauna. Mașinile începură, tot mai multe, să vâjâie în spatele lor, pe bulevardul Kiseleff. Luminile străzii se stinseră și făcură loc unei noi zile fabuloase.

***

Gardianul Muzeului Antipa descuie ușa principală căscând. Se anunța o zi frumoasă, dar plină de copii. Erau planificate patru vizite ghidate ale muzeului. Va trebui să fie cu ochii în patru pentru ca zecile de mânuțe curioase să nu atingă exponatele. Unde nu mai pui că trebuia să păzească girafa de eventualii ʺexperțiʺ în ale escaladei și… Poftim! mai nou și-un dinozaur de păzit! Măi să fie… Omul privi în sus spre creatura galbenă și se mai liniști puțin:
Hmm, este destul de înalt. N-o să se poată urca nimeni pe el.

Doi ochi verzi sclipiră veseli, un vârf de coadă sări zglobie pe peluza din spate, după care  Zaurul împrumută atitudinea nemișcată a vecinei lui, girafa, în așteptarea serii și a familiei lui.

 

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *