Navigation Menu+

Ostrovul gărgărițelor

Posted on May 25, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de Cătălina David
Ilustrată de Cristina Grigoraș
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Cum ajunseseră ceasul deșteptător și umbrela cu tija ruginită, aruncate la colțul străzii, lângă stâlpul care nu lumina niciodată? Vreun vecin făcuse curat în podul casei?

Koklyko se aseză pe bordură, lângă ceasul deșteptător pe care îl cercetă curioasă. Oare mai funcționa? Îl ridică și-i roti șurubul din spate. Ceasul începu să scoată un fel de țiuit și să-și scuture pălărioara de metal.

—  Mai merge! exclamă ea încântată și într-o clipă, ceasul deșteptător prinse glas omenesc:

—  Dacă Tortuleț și-ar fi ținut coada la locul ei, aș fi trândăvit și acum pe birou, lângă laptop!

—  Dacă vrei, te duc eu înapoi, la casa ta! sări Koklyko veselă.

Koklyko mai vorbise înainte și cu lustre, și cu umerașe, așa că era lucru obișnuit pentru ea să stea de vorbă și cu un ceas deșteptător.

Dar ceasul deșteptător țiui atât de ascuțit încât cadranul cu cifre întortocheate alunecă pe asfalt:

—  Vezi? Îmi pierd brațele, și picioarele, și orele, iar acum cadranul, adică întreg trupul!

Koklyko apucă iute cadranul și, așa cum se pricepea ea, îl montă la locul lui. Ceasul deșteptător păru refăcut. Pentru câteva clipe. Apoi cadranul se lăsă încetișor din nou într-o parte.

—  Dacă aș avea puțin lipici…, gândi Koklyko cu voce tare.

O bună bucată de timp, pălărioara de metal rămase fără sunet. Koklyko răsuci șurubul de mai multe ori. Înlătură cadranul cu mare grijă și se îndeletnici cu rotițele din interior, pe care le atinse cu finețe.

—  Vrei cumva să te faci doctor de ceasuri? țiui iar ceasul deșteptător. Ai mișcări agile, aproape că nu am simțit nimic, doar o ușoară amorțeală în jurul stomacului!

—  Sora mea vrea să se facă doctor, dar de oameni. Eu vreau să mă fac vânt.

Pălărioara de metal se scutură nedumerită.

—  Vânt? Cum vine asta?

—  Da, vânt. Sora mea voia înainte să se facă mare, cu valuri și plajă. Coco vrea să fie croitoreasă. Bobiță nu s-a hotărât încă, vrea să fie când mănuși de portar, când minge de fotbal. Tu ce vrei să te faci?

Ceasul deșteptător căzu pe gânduri.

—  Cred că… mi-ar plăcea să fiu un ceas de laptop. Ca să nu mai dea Tortuleț peste mine cu coada lui cea stufoasă.

—  Ce tare! Tu, ceas de laptop, iar eu vânt! Vezi corăbiile de pe rochița mea? Tata mi-a cumpărat-o de ziua mea. Când mă fac vânt, suflu înspre ele și le port către insule cu palmieri și tunele de nisip! Iar când o să mai cresc puțin, adică atunci când o să fiu în clasa a doua, o să fiu vânt pribeag.

—  Cum este un vânt pribeag?

—  Așa, ca unchiul meu, cel cu bucle cârlionțate; știi, am mai mulți unchi și mătuși. El este pribeagul familiei. Așa zice mama. Dar eu cred că de fapt îl admiră. Și de aceea vreau să mă fac vânt pribeag, ca el.

—  Hm, un vânt pribeag arareori ajunge pe ostrovul meu cu gărgărițe.

—  Gărgărițele sunt preferatele mele! Dar dacă sunt vânt introtit pot să ajung la ostrovul tău?

—  Nici pe-asta n-o pricep: vânt introtit?

—  Tata zice despre mine că sunt introtită, așa că o să mă fac vânt introtit.

Ceasul deșteptător își răsturnă puțin cifrele:

—  Pe birou, tot stând lângă laptop, am învățat să mă conectez la Internet. Acum caut cuvântul introtit. Ești sigură că există un asemenea cuvânt?

—  Există, există! De la tata îl știu, interotit!

—  Parcă era introtit

—  M-am încurcat puțin, este un cuvânt mai rar folosit, zice tata.

—  Gata, am găsit. Introvertit.

—  Ai văzut că există! O să mă fac vânt introvertit, așa cum zice tata că sunt. Vântul interovrit ajunge pe Ostrovul gărgărițelor?

—  O, mai încape vorbă? Vântul introvertit și zefirul sunt pe placul lor! Amândouă le poartă

pe gărgărițe de la căsuțele lor la nectarul florilor. 

—  Mi-ar plăcea tare mult să ajung și eu acolo! Mereu mi-am dorit să văd căsuțele gărgărițelor! Este departe?

—  La o depărtare de zece zile și zece nopți, înspre Râul cu Bărci fără vâsle.

—  Sunt gărgărițe roșii?

—  Și galbene. Este raiul gărgărițelor! Și al tuturor celor care ajung pe ostrovul lor!

Koklyko șovăi, neîncrezătoare:

—  Al tuturor?

—  Al tuturor.

—  Sigur nu mă minți? Nu mă păcălești?

Ceasul deșteptător deveni brusc foarte serios:

—  Jur! Al tuturor, repetă el cu precizie.

Koklyko își țugui buzele și se aplecă înspre cadranul cu cifre răsturnate:

—  Chiar și al celor care au făcut trăsnăi grave? îi șopti ea.

—  Și boacăne, și năzdrăvănii, și prostii și trăsnăi! Al tuturor!

—  Atunci, o să o iau și pe sora mea cu mine, când o să suflu corăbiile înspre Ostrovul Gărgărițelor! Știi, i-a dat mamei o palmă peste față. Mama s-a supărat atât de rău încât a refuzat o zi întreagă să-i dea să mănânce. Ca să o pedepsească.

Ceasul deșteptător își îndreptă cifrele de pe cadran:

—  Negreșit să meargă în Ostrovul gărgărițelor!

—  Vrei să afli și trăsnaia mea? îl mai întrebă Koklyko tot în șoaptă.

Ceasul deșteptător își spuse în sinea lui că venise clipa să afle ce căuta fetița în rochiță cu corăbii afară, singură, lângă stâlpul care nu lumina niciodată.

—  Da, vreau, îi răspunse el.

Koklyko își drese glasul:

—  Eu am făcut tot ce a zis mama să fac. Mi-a spus să-l întreb: Vrei să fii tu tăticul nostru de-acum încolo?

—  Dacă ai dat ascultare mamei tale nu este trăsnaie, zise ceasul deșteptător.

Koklyko își frământă tivul rochiței:

—  Tăticul nostru adevărat s-a despărțit de mama și vine să ne vadă, pe mine și pe sora mea, din două în două săptămâni, duminica. Și a aflat că mama a vrut să nu-i mai spunem lui tată.

Koklyko începu să plângă potolit:

—  De-atunci, toate zilele sunt mohorâte pentru mine. Văd că e soare pe cer, dar pentru mine parcă este încărcat de nori. Iar când tata aduce prăjiturile mele preferate, simt aici un fel de apăsare, încheie ea ducându-și mâna deasupra stomacului.

Ceasul deșteptător își reținu oftatul.

—  Nu am știut că este trăsnaie mare. Am aflat într-una din certurile lor. Părinții mei se ceartă tot timpul, mai adăugă Koklyko.

Pălărioara de metal țiui energic:

—  De cum ajungi pe Ostrov, caut-o pe Crăiasa gărgărițelor! Îi trimit chiar acum un mail ca să vă aștepte urgent. După ce-i povestiți tu și sora ta de ce ați vrut să o vedeți, își va îndrepta fluturarea aripilor spre voi. Cu ajutorul lor, Crăiasa va alunga supărarea și mâhnirea din inimile voastre. Dar pregătește-te, este cale lungă!

Koklyko aprobă din cap:

—  Zece zile și zece nopți, înspre Râul cu Bărci fără vâsle!

Ceasul deșteptător scutură pe asfalt cifra trei de pe cadran:

—  Cifra trei este cheia ce te va conduce pe tine și pe sora ta la Râu. Poate fi folosită doar în luna iunie, într-o dimineață cu soare. O îndrepți spre razele lui și dacă lucește la îmbinarea cu orizontul înseamnă că acolo curge Râul!

Koklyko își șterse lacrimile:

—  Mai este puțin până în iunie! O lună!

Ceasul deșteptător găsi potrivit să uite să-i amintească fetiței că erau la începutul lunii septembrie.

—  Pe ostrov, să fii vânt blând, ca să le ajuți să zboare lin la căsuțele lor. Ce zici, se poate?

—  Se poate, răspunse soldățește Koklyko, chiar de-acum încep să suflu corăbiile blând, blând de tot!

—  Atunci când vei găsi o gărgăriță, dă-i voie să se plimbe pe degetele mâinii. Astfel, ea adună pe aripioarele ei mâhnirea, pe care o transformă în tandrețe. Apoi, pornind în zbor, va duce la tatăl tău toată tandrețea adunată.

Koklyko oftă:

—  Și dacă spun în gând: Mă ierți? Mă ierți? N-am știut că trăsnaia mea este atât de mare! 

—  Gărgărița va duce și gândurile pe aripioarele ei.

Luna se ivise pe boltă, rotundă și galbenă ca o omletă. Koklyko își aduse aminte că-i era foame și că, mai ales, se făcuse târziu.

—  Ne vedem și mâine? întrebă ea ceasul deșteptător. Aduc lipici!

—  Ne vedem! O aduci și pe sora ta? Abia aștept să o cunosc!

—  O aduc! Dacă aude povestea despre gărgărițe direct de la tine mă va crede că nu am scornit-o eu!

Koklyko își luă rămas bun de la ceasul deșteptător, pe care îl așeză lângă tija ruginită a umbrelei, sprijinit de stâlpul care nu lumina niciodată. Strânse în mânuță cifra trei și se îndreptă spre casă întrebându-se dacă va găsi a doua zi o gărgăriță care să poarte spre tatăl ei gândurile și tandrețea ei toată.

sfârșit

 

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *