Navigation Menu+

Întrebare fără răspuns

Posted on Jun 22, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ADRIANA ȘTEFAN
Ilustrată de Silvia Olteanu
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Hai c-am ajuns și sub pat. Atâta m-a mai împins Tili cu labele, că m-am rostogolit dincolo de covorul uzat, tocmai până sub pat. Deși, credeți-mă, m-am împotrivit cu toată forța celor opt colțuri ale mele.

Ziceți că nu-l cunoașteți pe Tili? Asta nu mă miră foarte tare. Chiar și eu am impresia că nu-l mai cunosc, la cât de ciudat se poartă în ultima vreme. Și când mă gândesc că-l știu din prima lui zi de viață… Nici măcar nu făcuse ochi când l-am văzut pentru prima oară.

Da, Tili este un mare pișicher… A reușit să ne cucerească pe toți cu mișcările-i unduitoare și cu ochii albaștri de pisică siameză. Mă rog, aproape pe toți, căci mama nu suportă pisicile. Oricât de drăguțe, de șmechere și de siameze ar fi ele!

—  Oprește-te! i-am spus lui Tili, când am văzut că mă ia la rostogolit.

Dar el nici n-a vrut să audă.

—  Mai încet, că mă zgârii! i-am strigat, dar nici așa n-am avut succes. Te pomenești că avea urechile înfundate. Deși m-ar mira, la cât se spală, de dimineață până seara.

M-a lăsat în pace abia când l-a văzut pe Luca intrând în cameră. Brusc. Și-a dat seama că-i rost de ceva mâncare. Luca are mereu buzunarele burdușite: un covrigel, o bomboană, un colț de pâine sau o ciocolată… Odată a scos din buzunar un cârnăcior uscat cu care l-a păcălit pe Tili să facă o tumbă în aer. Cred că de atunci i se trage săracului motan aversiunea pentru cârnăciori. Și vertijurile.

De data asta Luca îi întinde o caisă uscată. Tili strâmbă din nas și, cu un mieunat disprețuitor, iese din cameră. Ufff, bine c-am scăpat de el, că mă obosise de tot! Luca se așază pe pat. Pare și el obosit.

Uite că, până la urmă, nu-i chiar așa de rău aici. Nu mă deranjează nimeni. Nici măcar lumina asta nesuferită a verii. Dacă nu s-ar mai învârti Luca atâta de pe o parte pe cealaltă, poate nu ar mai scârțâi arcurile șubrede ale patului, iar eu m-aș simți chiar ca-n vacanță.

—  Aha, aici erai prietene! aud vocea băiatului.

—  Hait, că m-a dibuit! Iar o să se-apuce să mă sucească, să mă răsucească și să-mi amestece toate fețele și culorile. Nu-mi place deloc chestia asta! Tocmai acum, când tata a reușit să-mi alinieze culorile…

—  Ia să văd, ce-a reușit tata să facă? se bagă băiatul pe jumătate sub pat, întinzându-și mâinile după mine.

—  Ajutooor!… degetele lui Luca se apropie, murdare și lipicioase, mirosind a caise uscate molfăite pe jumătate. Simt că leșin, nu-mi place să fiu murdar.

—  Ce chestie, tata chiar a reușit să te rezolve! Ce tare! Hmm… Băiatul se concentrează, răsucește o față a cubului spre stânga, apoi o alta spre dreapta, încearcă din nou spre stânga, după care…

—  Gata, m-ai terminat!

Sunt de-a dreptul supărat. Luca mă învârte pe toate părțile. Acum sunt și eu murdar și lipicios, înfrățit cu degetele lui. În plus, poftim, nu mai reușește să mă facă la loc, dichisit cum eram: albul la alb, roșul la roșu, verdele la verde… Un dezastru general: albastrul este amestecat cu galbenul, amestecat cu roșul, amestecat cu portocaliul și tot așa.

—  Hai, că m-ai terminat, pufnește Luca înciudat. Nu pot să te repar, mai zice el și mă aruncă în sertarul noptierei. Îl închide furios, apoi îl aud îndepărtându-se.

—  Lucaaa, răcnesc eu disperat. Lucaaa, nu mă lăsa aici!

—  Nu urlat adus a ta salvare, aud undeva în spatele meu.

Îmi răsucesc una dintre fețe, cea care era de dimineață în întregime albastră, și privesc atent în penumbra din jurul meu: două mașinuțe fără roți (una galbenă, una violet), un iepure-magnet bun de prins pe frigider, un Darth Vader fără cap, sprijinit de un Yoda într-o singură ureche, un slime gri îndesat într-un pahar, un titirez șchiop, un spinner de o culoare îndoielnică, o kendama cu firul rupt și câte și mai câte… ce adunare ciudată!

—  Nu urlat adus a ta salvare, repetă Yoda pe un ton înțelept, în timp ce îi transmite lui Darth-Vader-cel-fără-de-cap că stă de vorbă cu un cub Rubik. Ăsta fiind eu. Îi transmite prin forța gândului, cred. Nu știu cum reușește. Darth Vader ridică o mână, semn că a primit mesajul.

—  Dar poate ne aude, încerc eu să mă justific.

—  Cine să ne audă? mă privește cu interes iepurele-magnet. Nu pricepi că Luca te-a lăsat baltă, așa cum a făcut-o cu noi toți?

—  Nu știu… poate ne aude Ana, zic eu cu speranță în glas. Ana este fetița drăguță a familiei, ea sigur ne poate ajuta.

—  Ana își face trupă de balet cu fetele din clasă, nu are timp de prostii. Săptămâna asta vrea să se facă artistă, se învârte titirezul șchiop până în dreptul meu. Este puțin răgușit. O fi de la prea mult strigat?

—  Tata, mai fac eu o încercare.

—  Nțțț… mă dezaprobă mașinuța violet.

—  Mama! Mamei îi place să facă ordine, ea este salvarea noastră! țopăi eu fericit de pe un colț pe altul.

—  Offf, oftează Yoda. Scris mult mama are, manuscris de predat săptămâna viitoare. Darth Vader îi încuviințează spusele, tropăind agitat.

Simt că mi se face rău și mă bușește plânsul. Lacrimi multicolore îmi țâșnesc din toate cele 54 de fețe mici. Mașinuța galbenă se târăște spre mine cu un scârțâit îngrozitor:

—  Nu plânge, Rubik. Am auzit că tata vrea să se mute la țară și să cultive roșii. În ziua aceea, sigur vom fi și noi scoși la lumină.

—  Serios? o privesc eu neîncrezător. Și când crezi că o să se întâmple asta? Mâine? Peste o săptămână, peste o lună?

—  Fără răspuns această întrebare, clatină Yoda din capul lui verde, fără răspuns această întrebare…

 

sfârșit

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *