Navigation Menu+

Pisica, fluturii și scriitorul de povești

Posted on Jun 29, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ANCA STANCOV
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

Pe biroul Dariei, cu o lăbuță pe caietul de matematică, stătea o pisică gri cu ochii verzi și gene lungi. Mică și veselă, își lingea boticul roz, ca după o masă foarte delicioasă.

— Dar noi n-avem pisică, a fost primul gând al fetei.

S-a dat jos din pat, crezând că mama ei i-a îndeplinit dorința și i-a cumpărat în sfârșit un animal de companie. Când s-a apropiat mai bine, a văzut dezastrul! Din tot ce scrisese aseară în caietul de mate, nu mai rămăsese mare lucru. Rezolvările dispăruseră de pe hârtia cu pătrățele … totul în afară de o ilustrație ajutătoare, care stătea acum stingheră, pe un colț de pagină. Ei bine, da! Oricât ar fi fost de incredibil, pisica îi mâncase tema, literă cu literă și se vede treaba că-i și plăcuse! A scuturat caietul, a certat micul ghem de blană gri…Chiar s-a și băgat înapoi în pat, cu perna pe ochi, sperând să se trezească dintr-un vis rău. Degeaba;  tema n-a apărut, ba a mai dispărut și pisica! Încă buimacă, fata s-a îmbrăcat în fugă și a ieșit în viteză pe ușă,  cu o banană în mână. Spre școală, își vorbea în gând:

— Ce-o să-i spun doamnei? Adevărul, în acest caz, nu poate fi spus. Nici nu știu dacă e un adevăr, de fapt. Nici să mint nu-s în stare, orice ar fi …Oare dorm încă …?

S-a așezat în bancă și stătea ca pe ace. Prima oră aveau matematica. Spera să nu-i controleze nimeni caietul.

— Buna dimineața, copii! Aș vrea să văd cum ați rezolvat tema la matematică, dacă a fost greu și dacă aveți nevoie de ajutor. Să începem cu Andrei, a sugerat tânăra învățătoare.

— Aaaa …doamna …nici n-o să credeți ce mi s-a întâmplat, spuse Andrei zâmbind. Am o pisică mică, gri. E și cam pofticioasă, mi-a mâncat tema, a continuat el.

Copii au început să râdă. Toți auziseră expresia “mi-a mâncat pisica tema”. Dar nu s-ar fi așteptat să o audă spusă azi, chiar la ei în clasă!

— Biiine, Andrei! Să spunem că azi ai încercat  să ne faci să zâmbim un pic și să te iertăm că nu ai rezolvat problemele, a spus învățătoarea calmă. Mâine o să îmi arăți ambele teme și mai ales o să încetezi să mai spui minciuni. Acum hai să vedem cine vrea să iasă la tablă?

Daria stătea cu gura căscată, nevenindu-i să creadă ce se petrecuse. Se uita cu coada ochiului la Andrei. Era colegul ei de bancă. Acum era așa de calm și vesel, de parcă nu se întâmplase nimic. Băiatul era nou în clasa lor, venise doar de trei săptămâni. Nu prea se împrietenise cu restul colegilor. Poate și pentru că, în loc să alerge și să țipe cât mai tare – cum face orice băiat normal din clasa a doua, după părerea copiilor – Andrei prefera să citească. În multe pauze scotea din ghiozdan câte o carte și citea. Îi povestea uneori și ei despre întâmplările descoperite în paginile cu ilustrații frumoase și Daria era fascinată. Plănuia chiar să-l roage să-i împrumute și ei o carte în vacanță. Avea destule acasă și ea, dar parcă ale lui erau mai interesante …

Au trecut vreo trei zile fără alte incidente și fata aproape că uitase ce se întâmplase. Până când … într-o dimineață a fost trezită de un fâlfâit timid. Prin fața ochilor i se perindau zeci de fluturi albaștri și mov. Purtau în zbor planșa ei de desen; pictase aseară un peisaj de primăvară vesel, o poiană inundată de flori multicolore. Până să apuce măcar să ridice mâna, fluturii ieșiseră pe geamul întredeschis, cu tot cu tablou! Asta era prea de tot! Ce era în neregulă cu ea, de începuse să aibă vedenii? Bunica avea dreptate probabil. Ori mâncase prea multă ciocolată, ori se jucase prea mult pe tabletă și ochii și mintea ei o luau razna. Și-a promis că o să ia o pauză mai lungă de la dulciuri și jocuri virtuale, că o să doarmă mai mult și o să iasă mai des afară la aer. A ajuns cu greu la școală, mergând ca un somnambul. S-a așezat în bancă, tremurând, deși în clasă nu era frig.  De-abia a întrebat doamna învățătoare cine vrea să prezinte colegilor planșa desenată, că Andrei a și țâșnit în sus:

— Eu am desenat o poieniță frumoasă plină cu flori, însă când a fost gata, au venit exact treizeci și opt de fluturi care au luat desenul. Cred că voiau să-l pună la ei în casă, a mai adăugat el cu ochii lucind a zâmbet.

Clasa murmura, amuzată. Începură și comentariile despre casa fluturilor și despre interiorul acesteia. Se distrau și Andrei era mulțumit. Nu își dădea seama că, dincolo de aceste râsete smulse colegilor, el se făcea totuși de rușine.

— Andrei, îmi pare rău că iar minți. Te rog să nu mai faci asta, nu ai nimic de câștigat. Vocea învățătoarei suna puțin trist. Era dezamăgită și nedumerită.

— Știți bine ca apreciez mult sinceritatea și corectitudinea. Voi veniți la școală ca să aflați și să faceți lucruri noi. Nu ca să mințiți. Gândiți-vă cum să îl ajutați și voi pe Andrei să înțeleagă că nu e bine ce face. O să mă gândesc și eu, a mai adăugat femeia cu un oftat.

Daria ar fi intrat în pământ de rușine. În primul rând că nici ea nu avea planșa și în al doilea rând că ceea ce era o minciună în gura lui Andrei, era o realitate în cazul ei. Copiii chicoteau și râdeau în bănci, dar ea era foarte supărată. După ore a plecat rapid spre casă. Gândurile nu-i dădeau pace. Abia a reușit să fie atentă la ce citea, la ce scria. Nici să se uite la serialul ei preferat n-a mai avut chef. A dormit foarte puțin. S-a trezit de câteva ori, având impresia că aude zgomote. A doua zi dimineață … ce credeți că s-a întâmplat?  Una câte una, se strecurau pe sub ușă cântând, toate vocalele din caietul ei de limba română. Și i-au mai și spus, cu glas pițigăiat:

— Ne-am hotărât să ne luăm o zi de vacanță azi. Ne întoarcem mâine în caietul tău.

— Până atunci, succes la școală, a mai zis O cel grăsun înainte să dispară cu toții.

Daria a cam înțeles despre ce era vorba. Nu știa cum fusese posibil așa ceva, dar era clar că trebuia să rezolve problema. Și când învățătoarea l-a ridicat în picioare pe Andrei, cerându-i să citească scurta compunere scrisă despre primăvară, ea i-a luat-o înainte și a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. A mințit.

— Doamna învățătoare, vă rog să ne scuzați, pe Andrei și pe mine, a spus ea cu glasul tremurat. Ne-am făcut lecțiile împreună și caietele au rămas la mine acasă. Am uitat să le iau. Dar o să le aducem mâine, cu compunerile scrise, vă promit, a mai turuit ea.

— Chiar așa, Andrei? a întrebat învățătoarea, nevenindu-i să creadă.

— Păăăi …am… adicăăă da, așa e, da… Mâine o să …o să aducem caietele cu temele la zi, se bâlbâi un pic Andrei, care brusc nu mai avea chef de glume.

— Să nu te prind că începi cu vreo istorie despre vocalele care au plecat în vacanță, că o să-ți para rău de tot!!! a șoptit Daria amenințător.

Andrei o privea uluit. De unde știa ea ce avusese el de gând să spună? 

— Tot jocul ăsta trebuie să înceteze. Te rog să rămâi azi după ore în curtea școlii, lângă ghereta paznicului. Avem de discutat, i-a mai spus fata.

În sfârșit, cei doi au stat de vorbă. Daria i-a explicat că minciunile spuse de el i se întâmplau ei, în realitate.

— Tu vorbești serios? Chiar ți-au furat fluturii desenul? Cât aș fi vrut să văd și eu asta! A exclamat Andrei.

— Da. Și a fost nevoie să-l mai fac o dată. Și tema la mate la fel, i-a strigat Daria cu reproș.

— Și vocalele … pe bune?!! Mergeau? Ce culoare aveau?

Andrei era un pic invidios.

— Erau strălucitoare, metalice, mov, roz și portocalii! Era rândul Dariei să-l păcălească.

— Hai, fii serios, i-a spus apoi fata râzând. Erau fix ca în caiet, albastre ca cerneala.

— Dar nu înțeleg, a spus Andrei.

— Ba eu cred că înțeleg, a răspuns Daria. În camera ta pur și simplu n-a mai fost loc de atâtea minciuni. Au încercat să găsească un refugiu și au ajuns la mine. Și mie mi se întâmplă cu adevărat; da’ nu mai suport!

— Nu-mi vine să cred! Andrei era chiar încântat și mai-mai că ar fi trântit încă o minciună, să vadă și el cu ochii lui cum e.

— Trebuie să te oprești. Mie mi-e frică. Mâine – poimâine o să inventezi vreun cărăbuș uriaș sau un extraterestru, dinozauri sau asteroizi. Te rog, încetează cu aceste povești de adormit copiii, ce … Și Daria se opri din vorbit. Avea cea mai bună idee – soluția problemelor lor!

— Ţie îți plac poveștile, nu-i așa? l-a întrebat ea, știind deja răspunsul.

— Sigur, foarte mult. Cred că de asta am inventat tot ce vă spuneam… Știi, de fapt eu mi-am făcut mereu temele. Dar îmi plăcea să vă surprind, să vă fac să râdeți …cred că am fost un pic cam exagerat și cam obraznic, nu-i așa?

— Da. Dar am o soluție. Tu o să scrii în fiecare lună câte o poveste. Dacă o să fie suficient de interesantă și scrisă corect, sunt sigură că doamna învățătoare o să te ajute să o publici pe pagina de internet a școlii noastre. Așa o citească toți “năstrușniciile” tale, o să distrezi colegii, o să poți să inventezi orice, fără a fi mincinos …

— E perfect! Cum de nu m-am gândit până acum la asta, a sărit în sus de bucurie Andrei.

— Erai cam ocupat să ne minți pe noi! l-a mustrat pentru ultima dată Daria.

— Gata, nu mai fac, promise băiatul serios.

Și peste multi ani, când Andrei a publicat primul lui volum de povești pentru copii, a scris pe prima pagină: “Prietenei mele Daria, care m-a ajutat să devin scriitor”. 

sfârșit

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *