Navigation Menu+

Pufulete și Madam Piti

Posted on Jun 15, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de Lizica Marin
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

M-am născut şi am crescut pe stradă. Pe strada unde locuiesc Rică si Petruşka. Pufulete este căţelul lor. Ne ȋmprieteniserăm şi tare ne mai plăcea joaca ʺpe maidanʺ, cum spunea moş Gheorghe, bunicul copiilor.

Dar, ȋntr-o zi, am tras o sperietură zdravănă! Să vă povestesc cum a fost: pe cȃnd verificam zonele ȋn care găseam, de obicei, mȃncare, cineva a chemat hingherii. Din maşina oprită ȋn capătul străzii au coborȃt trei oameni ȋmbrăcaţi ȋn salopete. Nu le-am dat importanţă, pȃnă cȃnd am auzit nişte schelălăieli ȋngrozitoare, urmate de semnalul de pericol dat de cȃinii din vecini. Lipiciosul trecu ȋn goană pe lȃngă mine aruncȃndu-mi ȋn treacăt:

—  Hei, Pufi, ia-o la goană, că nu-i a bună!

Am rămas dezorientată ȋn drum. Oamenii din maşină se apropiară de mine prietenoşi, ȋnsă, pe neaşteptate, m-au imobilizat. Abia atunci am ȋnţeles pericolul. Am tras un hămăit de alarmă ca să-i atenţionez pe cei doi pui ai mei să stea la adăpost, ȋnsă ei nu m-au ascultat. Din păcate, au fost prinşi şi ei.

Am ȋncercat din răsputeri să mă eliberez din strȃnsoare, dar, cu cȃt mă zbăteam mai mult, cu atȃt funia se strȃngea mai tare ȋn jurul gȃtului meu. Zadarnic. Am fost urcaţi ȋn masină cu toţii. Puii mei arătau atȃt de neajutoraţi… Ȋn masină mai erau cȃţiva cȃini disperaţi, ȋnchişi ȋn cuşti.

—  Unde ne duc oare? ȋntrebă o căţeluşă bătrană care abia se mai ţinea pe picioare.

—  Unde? De parcă n-ai ştii…ȋi răspunse un cȃine negru ȋncă ȋn putere, pe al cărui chip se vedeau urmele ultimelor ȋncăierări. Avea o ureche despicată şi vreo două muşcături pe grumaz.

—  Oh, promit să nu mai ies din curte fără ştirea mamei! plȃngea un căţelandru.

—  Lasă, poate scăpăm  şi de data asta! ȋl incurajă un cȃine mai spilcuit.

Oamenii instalaţi ȋn maşină ȋşi vedeau veseli de drum, insensibili la temerile căţeilor:

—  Hai că ne-am făcut planul pe azi! comentă mulţumit unul dintre ei.

—  Păi, ţi-am zis eu că pe ăstia ȋi păcălim din prima… Sunt ȋnvăţaţi cu oamenii, ȋncuviinţă, rȃnjind, soferul.

Ajunşi la adăpost, am fost triaţi: cȃinii cei mai ȋn vȃrstă au fost duşi ȋn prima aripă a clădirii, puii au fost trimişi ȋn a doua, iar noi ceilalţi am fost duşi ȋntr-o hală uriaşă plină de cuşti. Ȋn fiecare cuşcă erau cȃte 2-3 cȃini care ȋşi plȃngeau soarta.

Eu am nimerit ȋn cuşcă cu un cȃine care nu părea să fie din cartierul nostru. Ȋl chema Barleduc şi ȋşi aştepta stăpȃnii să-l ia acasă. Povestea lui era simplă:

—  Obişnuiam să alerg pisica vecinilor ori de cate ori trecea pe la noi prin curte. Odată, tot fugărind-o, am iesit din greşeală ȋn stradă tocmai cȃnd treceau hingherii pe acolo. M-au ȋnhăţat imediat. De acum promit să mă fac băiat cuminte! oftă el supărat. Apoi fu curios să afle ce se ȋntȃmplase cu mine.

Nu prea aveam chef de povestit:

—  Tocmai ȋmi făceam rondul pe strada mea, cȃnd au apărut cei trei bărbaţi. Pȃnă să ȋnţeleg eu cine erau, mă prinseseră deja.

—  Are cine să vină după tine? m-a intrebat Barleduc, ȋngrijorat.

—  Păi, nu prea am pe nimeni, i-am răspuns eu.

—  Mai bine ȋncearcă să aţipeşti puţin, mă sfătui el, lucrurile or să fie mai clare mȃine dimineaţă.

—  Tu ai reuşit să dormi ȋn vacarmul ăsta? l-am ȋntrebat eu neȋncrezătoare.

—  Nu prea, răspunse sincer Barleduc. Dar ȋncearcă totusi, să te odihneşti puţin, insistă el.

N-am putut aţipi deloc. Cei trei cȃini din cuşca vecină s-au ciorovăit ȋntruna. Ȋn plus, eram tare ingrijorată pentru puii mei. Nu i-am mai văzut din acea zi, dar nu mi-am pierdut speranţa de a-i revedea. Adăpostul a fost o experienţă foarte tristă pentru mine, mă ȋntreb si azi cum am rezistat.

Şansa mea au fost cei doi copii, Rică si Petruşka. Ȋnsoţiţi de bunicii lor, ei m-au căutat prin toate adăposturile. M-au găsit, ȋntr-un final, la Pallady.

Din fericire, după experienţa tristă de la adăpostul de cȃini, mi-am găsit locul ȋn casa bunicilor. Ȋmpreună cu nepoţii lor au grijă de căţelul Pufulete. Acum viaţa mea s-a schimbat total, am devenit un căţel respectabil, cu familie, şi, mai important decȃt toate, am invăţat să iert. Am invăţat să primesc şi să ofer” iubirrrrre”. Sper ca toţi cei intȃlniţi la adăpost să-şi fi găsit pȃnă la urmă un stăpan, aşa ca mine.

Rică are opt ani şi m-a luat cu el ȋntr-o vizită la un Centru de zi, ȋn zona Gării Basarab. Avea acolo un prieten. Copiii de la Centru beneficiază de asistenţă psihologică, iar domnul lor “psicolog” este tare iubit. Copiii aşteaptă cu nerăbdare ȋntȃlnirea lor săptămȃnală şi unii dintre ei tare se mai necăjesc cȃnd nu reuşeşte să-i vadă pe toţi. Rică l-a intrebat ce să facă cu mine si cu supărarea mea, iar doctorul l-a sfătuit să aibă răbdare şi să-mi dea timp să-mi vindec rănile. Curȃnd s-au văzut şi rezultatele. Rică si Petruşka tare s-au mai bucurat!

Pufulete este tovarăşul meu de joacă, el mi-a ţinut de urȃt ȋncă de la ȋnceput şi m-a ajutat să-mi recapăt ȋncrederea ȋn oameni. Are blana alb-argintie si ochii mari şi negri. Ochii noştri sunt la fel, de aceea de multe ori copiii ȋmi spun ȋn parc că aş fi un pui de Pufulete.

Pufulete are şi el povestea lui. L-a adus acasă Rică, ȋntr-o noapte geroasă, cu gȃnd să-l ţină un pic la căldură. A doua zi, băiatul şi-a dat seama că puiul de căţel era bolnav. Cȃt a tras pȃnă l-a pus pe picioare, dar de atunci nu s-au mai despărţit!

Nu ştiu dacă v-am spus, eu sunt Piti, Madam Piti, o căţeluşă alb-bejulie, cu urechile mereu ȋn alertă, atentă la orice mişcare din jur. Pe cȃt sunt de mică, pe atȃt sunt de insistentă şi de voluntară. Sunt de rasă europeană, cel puţin aşa scrie ȋn cartea mea de identitate. Probabil că ʺrasă europeanăʺ suna mai frumos decȃt ʺcȃine maidanezʺ. Da, nu vă mirati, am si eu o carte de identitate ȋn care scrie totul despre mine: numele, vȃrsta, numele familiei mele şi cȃteva caracteristici (ȋn cazul meu, culoarea albă şi atȃt).

Mie ȋmi place să-mi ȋngrijesc blăniţa şi să fiu curată asemeni pisicilor aristocrate. Uneori, cea  mică, Petruşka, ȋmi pictează unghiuţele cu ojă, spre hazul tovarăşilor noştri de joacă. Oamenii sunt curiosi:

—  Cu ce o spălaţi, de este aşa de albă?

—  Cu nimic, răspund copiii surprinşi, n-am spălat-o de vreo doua luni. Aşa este ea, mai cochetă.

Trebuie să mai ştiţi şi că sunt un soi de Agatha Christie, ȋn versiune cȃinească. Nasul meu nu mă păcăleşte niciodată, ştiu tot ce mişcă in cartier. Unii spun că aş semăna cu un adevărat “korgi”, rasa de cȃine preferată a reginei Marii Britanii, aşa că am o reputaţie de păstrat.

Ehei…si cȃte am eu de povestit! Ne-ar trebui zile ȋntregi să vă spun tot.

Nu mai departe de vara trecută am plecat cu Pufulete şi cu cei doi copii ȋn parcul IOR, la o plimbare. Mie nu prea-mi place să ȋnot, aşa că mă plimbam agale pe marginea lacului, urmărind broscuţele ţestoase, raţele şi lebedele. Rică ȋmi tot spunea:

—  Piti, ai grijă să nu cazi ȋn lac!

Eu am continuat să-mi văd de drum, dar nu ştiu cum, m-am trezit deodată ȋn lac. Am ȋnceput cu disperare să-mi coordonez cele patru lăbuţe, ȋncercȃnd să rămȃn la suprafaţa apei. Copiii şi Pufulete nu observaseră nimic. Noroc că un domn i-a atenţionat:

—  A căzut ȋn apă!

—  Cine? ȋntrebară copiii, căci nici prin gȃnd nu le trecea că eu sunt pe cale să iau prima lecţie de ȋnot din viaţa mea.

—  Căţeluşa albă. Nu este a voastră?

—  Ah, ba da! făcură copiii speriaţi şi se grăbiră să mă salveze. Ufff!… De atunci nu mă mai plimb prin apropierea apei.

Altă dată am scotocit după comori ascunse ȋn fosta carieră de piatră. Cu mirosul meu fin am descoperit o bucată de os fosilizat. Copiii spuneau că seamănă cu maxilarul mamutului preistoric de la Muzeul Antipa. Aşa că au făcut-o pe arheologii şi au ȋndepărtat cu grijă resturile de pămȃnt ce ȋnconjurau fragmentul de os. Au pus apoi osul ȋntr-o cutie de carton, iar cutia au cocoţat-o pe raftul de sus al bibliotecii.  Toată noaptea m-am gȃndit la osul ăla, visȃnd la el ca la o importantă descoperire care ne-ar face celebri.

Celebră n-am ajuns, ȋnsă am continuat să-mi ȋndeplinesc rolul de terapeut pentru cei doi fraţi. Bunica este foarte atentă şi le aminteste mereu copiilor să aibă grijă de mine. Şi eu am grijă de ei, doar suntem o familie.

Suntem norocoşi să ne avem unii pe alţii, iar viaţa a devenit mai frumoasă de cȃnd suntem ȋmpreună. Pȃnă la urmă, nu trebuie să fii vreun cȃine de rasă aleasă ca să ajungi la inima unor copii. Secretul este să ȋnveţi să oferi, şi să primesti “iubirrre”.

sfârșit

 

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *