Navigation Menu+

Vrăbiuța migratoare

Posted on Jun 1, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ADINA POPESCU
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Într-un mic parc din spatele blocurilor trăia o familie obişnuită de vrăbii. Erau nefericite ca mai toate păsările de la oraş. Se săturaseră de maşinile care se învârteau zi şi noapte în jurul parcului, în căutarea unui loc de parcare, de claxoanele lor, de alarmele care începeau să ţiuie pe neaşteptate. În plus, mai erau şi gazele de eşapament. Şi praful. În parc, nu creşteau decât un singur copac ciuntit, aproape lipsit de frunze şi câteva smocuri de iarbă. Penele vrăbiuţelor aveau o culoare incertă, asemănătoare cu cea a asfaltului, aşa că uneori nici nu se mai deosebeau de bordura umbrită unde îşi petreceau după-amiezile, discutând despre posibilitatea de a se muta într-altă parte.

—  În locul ăsta nu mai e de trăit! ofta mama vrăbiuţă. Abia dacă mai putem respira. Ăştia mici tuşesc toată ziua şi nu mai au poftă de mîncare. 

—  Draga mea, oraşul se întinde până hăt, departe şi peste tot e la fel, îi răspundea amărât tatăl vrăbioi. Maşini, parcări şi asfalt. Nu avem unde ne duce.

Într-una din zile, trecu pe deasupra părculeţului un stol de rândunele. Se simţi o adiere rece de vânt şi o frunză galbenă se desprinse din singurul copac sub care puii de vrabie stăteau zgribuliţi.

—  Uite că a venit toamna! zise înciudată vrăbiuţa care tocmai se întorcea acasă cu două sacoşe pline de resturile pe care le adunase de prin parcare. Se apropie iarna şi va fi şi mai rău… toată zăpada aia murdară! Şi frigul…

Aproape că îi venea să plângă, însă chiar atunci îl văzu pe soţul ei vrăbioi care căra după el o valiză mare, pe roţi. 

—  Plec spre ţările calde! îi spuse el plin de entuziasm. Îl mai ştii pe amicul meu, rândunelul care ne-a reparat cuibul, în primăvara? Ne-am întâlnit aseară la barul de la Tomberon, am stat de vorbă despre necazurile noastre şi mi-a promis că mă ia cu el.

—  Şi ce-o să faci tu acolo? Nici măcar nu cunoşti limba…, prinse a se văicări alarmată vrăbiuţa care nu se aştepta la o asemenea veste.

—  Limba păsărească se vorbeşte peste tot. Ce-o să fac? O să-mi caut ceva de lucru, o să-mi încerc norocul… Iar dacă îmi va merge bine, o să trimit de veste printr-un porumbel călător să veniţi şi voi!

Vrăbiuţa nu ştia dacă era cea mai bună soluţie, însă nu se împotrivi, căci auzise poveşti fabuloase despre păsări care se îmbogăţiseră prin alte părţi ale lumii. Îşi aminti de o barză pe care o văzuse odată, demult pe când era în vizită la nişte rude de la marginea oraşului. „Dacă nu ar fi dus o viaţă atât de bună pe acolo pe unde a fost, cum să-şi fi făcut cuibul acela mare, cât roata carului?”, gândise ea, atunci. Chiar se întristase puţin, fiindcă ajunsese la concluzia că soţul ei, spre deosebire de Domnul Barză era lipsit de ambiţie.

—  Foarte bine faci, dragule! îi spuse ea acum vrăbioiului. Mai bine decât să stai aici, cu aripile-n sîn şi să aşteptăm cu toţii să se întâmple vreun miracol.

Vrăbioiul îşi luă rămas bun de la soţia sa şi de la cei patru pui ce abia dacă învăţaseră să zboare. La colţul blocului, îl aştepta prietenul său, rândunelul. Confecţionase un soi de nacelă pe care şi-o prinsese de mijloc cu nişte hamuri subţiri.

—  Hai, urcă! l-a îndemnat pe vrăbioi care era mult mai mic decât el. M-am gândit că drumul e prea lung pentru o vrabie şi că nu vei putea zbura de unul singur până acolo.

—  Mulţumesc, dar… nu ştiu cum aş putea să mă recompensez faţă de tine, bâigui vrăbioiul. Sunt o vrabie săracă.

—  Mai întîi să-ţi faci şi tu un rost acolo unde mergem şi dup-aia ne socotim! îi spuse cu prietenie rândunelul.

Recunoscător, vrăbioiul s-a urcat în nacelă, iar rândunelul şi-a luat zborul. Un graur care urmărise întreaga scena a pufnit în râs şi i-a arătat cu degetul:

—  Uite o pasăre cu remorcă!

Drumul a fost într-adevăr foarte lung, mai ales că rândunelul zbura mai greu cu vrăbioiul atârnat de el. Acesta nu regreta hotărârea pe care o luase. Vedea locuri noi, minunate. „Ce păcat că nu-i vrabia cu mine! Şi puişorii, dragii de ei!”, îşi zise el pe când se înfrupta cu resturile unei brioşe pe puntea unui vapor. Îşi dădu seama că deja îi era dor de familia sa. 

Cele două păsări au ajuns la destinaţie: un oraş mare şi verde, la marginea mării.

—  Ce de verdeaţă e aici! Şi ce aer curat! s-a mirat vrăbioiul, în moment în care au aterizat în mijlocul unui parc cât o pădure.

—  Ei bine, de-acum încolo te descurci singur! i-a zis amicul său. Vezi palmierul de colo? Vei găsi Oficiul pentru Migraţie a Păsăretului. Acolo poţi să-ţi cauţi ceva de lucru.

Rândunelul a plecat, căci îl aştepta familia sa care era deja în ţara cea caldă, căci venise mai repede, pe o altă rută de zbor. Vrăbioiul şi-a netezit penele ciufulite, şi-a luat inima-n dinţi şi a bătut la uşa oficiului respectiv.

—  Ia te uită! O vrabie! a exclamat ciocănitoarea cu ochelari care stătea la birou. Şi, mă rog, de când sunt vrăbiile păsări migratoare?

—  Păi, nu sunt! s-a bîlbîit vrăbioiul. Dar îmi mergea prost la mine acasă, am o familie amărâtă, copiii îs cam bolnăviori…

Ciocănitoarea îl întrerupse, dând plictisită din aripă. N-o interesa situaţia lui familială. 

—  Ar mai fi de muncă în construcţii! zise ea, uitându-se peste nişte hîrtii. Te pricepi la cuiburi?

—  Sigur, minţi vrăbioiul. Toate cuiburile în care am locuit le-am construit de unul singur.

Nu construise nimic, căci, în afară de cuibul din părculeţ la care îl ajutase rândunelul, familia sa locuise doar în cuiburi improvizate prin crăpături din zidurile blocurilor.

În zorii zilei următoare, vrăbioiul se prezentă la noul său loc de muncă, pe şantier. Inginerul constructor era o cioară mare şi arţăgoasă care croncănea de fiecare dacă când nu-i convenea ceva. Muncitorii trebuiau să construiască în doar câteva zile un cuib rezidenţial, pentru un fazan.

Vrăbioiul îşi dădu silinţa cum putu, doar că munca pe şantier era prea grea pentru o pasăre atât de mică.

—  Locul tău nu e aici! croncăni, la sfârşitul zilei, cioara. Tu nu vezi că abia dacă poţi să ridici un grăunte de jos? De mâine, să nu mai vii! Mai mult ne încurci la treabă…

Necăjit, vrăbioiul s-a întors în parcul cel mare. Nu ştia ce să facă mai departe. La Oficiul de Migraţie nu îndrăznea să se mai ducă, căci era convins că ciocănitoarea va râde de el.

—  Cel mai bine ar fi să încerci ceva pe cont propriu, i-a zis în seara aceea amicul său rândunelul, la o râmă. Ia gândeşte-te bine, poate îţi vine vreo idee de afacere!

Vrăbioiul s-a tot gândit şi în câteva zile şi-a improvizat o tarabă unde vindea purici de frunze pe băţ. La el în oraş, puricii de frunze erau o delicatesă pentru vrăbii, greu de procurat, căci de unde frunze? În ţara cea nouă, purecii erau foarte uşor de prins.

Şi-a pus taraba chiar la intrarea în parc, însă nimeni, nici măcar vreun puişor de pasăre nu-i cumpăra puricii pe băţ.

—  Ieftini, proaspeţi, gustoşi! striga degeaba vrăbioiul.

La un moment dat, de tarabă s-a apropiat un pescăruş care era de zece ori cât el şi a strâmbat din nas.

—  Ce-s aştia? Purici de frunze? Beah! Mâncare pentru vrăbii!

Aşadar, afacerea vrăbioiului n-a mers, aşa cum spera el. N-a câştigat nici măcar un grăunte.  Dezamăgit şi îngrijorat, a părăsit parcul şi s-a pomenit pe străzile oraşului. N-avea nici un cuib, nici un prieten, nu ştia încotro s-o apuce. A tot zburătăcit până când i s-a făcut foame. Atunci a văzut pe masa unei terase o plăcinta neîncepută, uitată pe o farfurie. S-a apropiat timid şi a început s-o ciugulească.

—  Hei, vrabie! Aici mâncam numai noi! Valea! a auzit o voce iritată.

Era un porumbel care l-a dat la o parte cu aripile lui puternice, a înşfăcat plăcinta şi s-a întors cu ea în zbor, la stolul său.

—  Dacă te mai prind pe strada noastră, o s-o păţeşti rău de tot! i-a strigat vrăbioiului, în urma sa.

Tocmai atunci a trecut rândunelul, la braţ cu consoarta ta, rândunica. Au văzut tot ce s-a întâmplat.

—  Să mănânce de pe mese! Ce ruşine! O vrabie care ne face neamul păsăresc de râs! a exclamat soţia rândunelului, plină de dispreţ. Rândunelul n-a îndrăznit să spună nimic, şi-a întors privirea de la vrăbioi şi şi-a văzut mai departe de drum.

Între timp, în părculeţul din spatele blocurilor venise iarna. O iarnă blândă, fără zăpadă. Puii de vrabie tuşeau mai puţin, însă tot n-aveau poftă de mâncare, căci suspinau de dorul tatălui lor. Mama vrăbiuţă avea grijă de casă şi îi respingea pe pretendenţii vrăbioi care apăruseră pe neaşteptate şi tot îi ciocăneau la uşa cuibului.

„Poate că din cauza mea a plecat!”, se tot gândea ea, în timp ce ţopăia de una singură, pe bordură. „Poate că nu trebuia să mă plâng toată ziua, poate era mai bine să accept lucrurile aşa cum erau… Ar fi trebuit să nu-l las să plece, însă n-am făcut nici un gest ca să-l opresc!”.

Tocmai atunci a auzit în preajma ei vocile unor oameni.

—  Parcarea asta trebuie desfiinţată, spunea unul dintre ei care avea mai multă autoritate. Tot locul ăsta e plin de maşini, cînd ar putea să fie spaţii verzi.

—  Şi unde să-şi parcheze oamenii maşinile? a intervenit un altul, posesorul unui Jeep a cărui alarma ţiuia când maşina era atinsă chiar şi de-o vrabie.

—  Să mai renunţe la ele sau să se mute în case cu garaje! a replicat primul.

A doua zi, tot terenul din spatele blocurilor s-a transformat într-un şantier. Însă nu se construia nici un bloc nou şi nimeni nu mai turna asfalt. În scurtă vreme, acolo a apărut un parc în toată regula. Nu era cât o pădure ca cel de dincolo de mare, însă avea zece copaci, bănci, leagăne pentru copii şi ronduri cu flori.

Până să se dumirească mama vrăbiuţă ce se întâmplă, a sosit primăvara. În parc era linişte, nu se mai auzeau nici alarme, nici claxoane. Şi parcă nici nu mai era atât de mult praf.

—  Ce păcat că nu e şi tatăl vostru aici ca să vadă minunea asta! suspina mama vrăbiuţă.

Cei patru pui ale căror pene deveniseră de un cafeniu strălucitor ronţăiau purici de frunze pe băţ.

—  Ba sunt chiar aici! a exclamat o voce, din spatele unei tufe. Am venit cu primul transport de rândunele.

Vrăbioiul şi-a îmbrăţişat familia şi au plecat împreună ca să-şi repare cuibul ce suferise stricăciuni în timpul iernii. Apoi le-a explicat puilor că nu toate păsările pot fi migratoare şi că unora dintre ele le e mai bine acolo unde sunt.

sfârșit

Alte povești scrise de autoare:
(click pe imagine)

 

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *