Navigation Menu+

Aventuri de buzunar

Posted on Jul 20, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă deADRIANA ȘTEFAN
Ilustrată de Irina Dima
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

Așa…” oftă bătrânul, așezându-se în fotoliu.

În cameră începea să se încălzească, focul trosnea în soba de teracotă, iar mâinile începeau în sfârșit să i se dezmorțească. Parcă nici nu-l mai dureau așa de tare, numai la gândul că aveau să-i servească și la altceva decât la căratul lemnelor.

Cu gesturi precise, bătrânul își puse ochelarii pe nas și deschise agenda care-l aștepta cuminte pe măsuța joasă de lângă fotoliu. Culese un pix din cana fără toartă. Era pregătit pentru marele proiect.

Scrise pe prima foaie din agendă primul cuvânt. Cu majuscule. Apoi îl sublinie apăsat: POVESTE.

— Așa… își îndepărtă câteva șuvițe albe de păr de pe frunte și își umezi buzele uscate.

***

A fost odată ca niciodată un croitoraș căruia-i mersese vestea până la urechi împărătești, de priceput ce era. Așa că fusese adus cu mare pompă la palat, să-i lucreze împăratului cea mai grozavă haină dintre toate câte existau pe lume.

Croitorașul nu mai cususe niciodată o haină împărătească și avea emoții. Dar după zile și nopți de muncă neîntreruptă se declară mulțumit de rezultat. Îl anunță pe împărat că terminase și că ar dori să plece acasă. Nu spuse însă nimănui despre micul său secret. Ce se întâmplase, de fapt? Cuprins de entuziasmul meseriei sale, croitorașul decorase haina cu un buzunar, deși îl avertizaseră cu toții că împăratului nu-i plăceau buzunarele. Nu fusese nevoie să i se mai spună și că suveranului nu-i plăcea nimic și de nimeni. Era de la sine înțeles. Un om atât de ocupat nu putea să-și piardă vremea cu asemenea nimicuri.

Cu atâtea griji pe cap, nici nu era de mirare. Să se pieptene cu cărare pe mijloc sau cu cărare într-o parte? Să bea dimineața ceai sau cafea? Să-și asorteze cizmele de vânătoare cu câinele gri sau cu cel maro? Să meargă diseară la balul de la miazăzi sau la cel de la miazănoapte? Grea treabă să fii împărat…

— Dar un buzunar mic, mic de tot, n-are cum să-i facă rău, gândise micul croitor.

În plus, deși mic, buzunarul ar putea ascunde o droaie de secrete. Cum ar fi o scrisoare de dragoste, o rețetă de prăjituri sau o listă cu numele supușilor preferați. Imaginația croitorașului începuse să zboare departe, departe, în timp ce confecționa buzunarul dintr-o bucată de mătase albă decorată cu buline roșii. Îl pitise apoi între faldurile hainei largi, cosindu-l cu fir subțire, aproape invizibil.

***

— Hei, e careva pe-aici? îi întrerupse șirul gândurilor tanti Clara, vecina de peste drum. Intrase să-l întrebe de sănătate, drăguța de ea.

— Aș putea să-l las la dumneata pe Max, cât trag eu o fugă până la mall? Mă întorc repede… Nu, nu îl întrebă nimic de sănătate.

Bătrânul încuviință dând molcom din cap și privind în direcția cățelului care-i era lăsat în grijă. Max și cu el nu erau cei mai buni prieteni și mai mult ca sigur că va dura cel puțin trei ore până făcea tanti Clara turul magazinelor cu haine.

După plecarea vecinei, bătrânul îi aruncă lui Max un papuc de casă. Nu, nu cel drept, acela era deja ros aproape în întregime încă de data trecută. Cel stâng îl va ține astăzi ocupat pe Max.

Și dacă nu-i suficient, gândi bătrânul, o să-i dau și coperta albumului cu poze de familie. Oricum nu mai interesează pe nimeni. Așa… pixul era din nou pregătit de atac.

***

— Haina mea este gata? Unde este haina mea? îl întrerupse o voce arțăgoasă pe micul croitor.

Croitorașul îi întinse lui OcupatÎmpărat haina, rugându-se să nu observe buzunarul din prima clipă. Nu era încă pregătit să se justifice. OcupatÎmpărat luă veșmântul și și-l puse pe umeri. Se apropie cu pași repezi de oglindă și făcu o piruetă.

— În regulă, poți pleca acum! se răsti el în direcția supusului său, apoi ieși pe ușă fără niciun ʺmulțumescʺ, fără niciun ʺla revedereʺ.

Suveranul făcu totuși un gest generos, primul din viața lui: îi puse croitorașului la dispoziție un cal înșeuat. Cu poruncă clară să nu i-l obosească prea tare cu drumul, că este cal împărătesc. Croitorașul își strânse în grabă lucrurile și plecă, bucuros că scăpase basma curată.

Din ziua aceea, împăratul nu se mai despărți de haina lui cea nouă. Era ușoară, era confortabilă și, în plus, era perfectă pentru activitățile lui împărătești. Scăpase, în sfârșit, de întrebarea: cu ce mă îmbrac eu, oare, azi?

***

Ușa de la intrare se trânti de perete.

— Salutare, am sosit! îi zise în grabă Luca. Mai ai medaliile alea vechi? Am nevoie de ele ca să mă dau mare la școală.

Bătrânul își ridică ochii din agendă și-și privi nepotul cu interes. Medalii, care medalii? Nu-i venea nimic în minte, nimic care să aibă legătură cu vreo medalie.

— Da, bine, lasă, nu te mai forța să-ți aduci aminte! O să le găsesc și singur. Am plecat acum la antrenament. Pa!

Ușa se închise cu zgomot în spatele puștiului, nedumerindu-l chiar și pe Max. Terminase de ros papucul, iar acum studia coperta albumului. Bătrânul începu să roadă și el capătul pixului, căutându-și ideile și inspirația spulberate de val-vârtejul nepotului.

— Așa… unde rămăsesem?

Capul bătrânului se înclină într-o parte și se sprijini de marginea spătarului înalt.  Ochelarii alunecară de pe nas, se împiedicară în mustața stufoasă și rămaseră suspendați într-o poziție bizară.

***

De când cu noua lui haină, OcupatÎmpărat devenise tare bizar. Că pleca la vânătoare sau rămânea închis în casă, că dădea un bal fastuos sau mânca singur în bucătărie, cei din jur nu-l mai recunoșteau. Atât oaspeții, cât și slujitorii lui se tot întrebau ce i se întâmplase. Chiar și Sfatul Marilor Înțelepți se reunise, doar-doar o găsi vreun leac bolii suveranului, dar degeaba.

Împăratul era de nerecunoscut! Zi de zi, nu mai prididea cu ʺmulțumescʺ în stânga, ʺmulțumescʺ în dreapta – indiferent de rangul celui cu care vorbea: oameni simpli sau mari dregători, invitați sau servitori. Iar OcupatÎmpărat, săracul de el, nici măcar nu-și dădea seama că ceva era în neregulă. Ce situație complicată!

— Să vină croitorașul, să vină degrabă croitorașul! Numai haina lui este de vină…decise Sfatul Marilor Înțelepți. Dar croitorașul, ia-l de unde nu-i…plecase în vacanță, hăt departe, peste mări și țări. Ce era de făcut?

Nimănui nu-i trecu prin minte să caute în faldurile hainei împărătești. Ar fi avut surpriza să descopere un buzunar secret, făcut din mătase albă decorată cu buline roșii, în care se aciuase cuvântul ʺMulțumescʺ.

ʺMulțumescʺ călătorise mult, era obosit și, mai ales, nou prin locurile acelea. Așa că se hotărâse să facă un popas. Cu un salt îndrăzneț, părăsise bocceaua micului croitor și aterizase până pe gulerul scorțos al majordomului de la palat. Acolo mârâise la el o pisică neprietenoasă, de fugise cât îl ținuseră picioarele si se ascunsese după fustele bucătăresei. Femeia îl abandonase pe o pajiște înverzită, împreună cu coșul de picnic al lui OcupatÎmpărat. La picnic, ʺMulțumescʺ se împrietenise cu o furnică, iar in jocul lor de-a v-ați ascunselea, nimerise taman în buzunarul secret al hainei împărătești. Și tare bine și cald îi mai era acolo…

***

— Povestea mea e gata? Unde e povestea mea?

Nepoțica Miruna venise de la școală și nici nu intrase bine pe ușă că și începuse să bată din picior.

— Da, sigur, iar ai adormit! Știam eu că nici azi n-o să-mi termini povestea…începu să bodogănească fetița, aruncându-și cizmele și ghiozdanul cât colo.

Max se ridică de pe covorul uzat și o privi pe Miruna derutat. Dăduse gata și coperta. Ce putea, oare, să mai roadă?

sfârșit

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *