Navigation Menu+

Visul american

Posted on Jul 27, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de DENORA JENA
Ilustrată de Miruna Dumitrache
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

 

M-am trezit cu melodia asta în cap și nu mai pot să scap de ea: ti-ta-ra-ra/ ti-ra-ra-ra/ ti-ta-ra-ra ra-ra-ra/ ti-ra-ra-ra. Dacă m-ar auzi doamna Ioana cum fredonez, cu siguranță mi-ar spune și mie că am numai muzici în creier și de aia nu mă pot concentra la ore.

Eu am numai dans în cap doamnă, că muzici nu prea cunosc și nici la ore nu mă duc. Deși, de când mă știu, visez să merg la școală. La una de dans. La o școală de dans în care neapărat se și chiulește. Nu știu ce înseamnă asta, dar Daria uneori când vorbește dimineața la telefon cu colegul ei de bancă Sabin, îl întreabă: “Sabin, azi ești pregătit să chiulim?” și chicotește. Cred ca e tare dificilă ora de chiulit, dacă trebuie mereu să se pregătească. Dar cu siguranță e și amuzantă. Poate într-o dimineață o să fiu curajoasă, o să mă strecor în rucsacul ei și o să merg și eu la liceu ca să învăț să chiulesc.

O admir mult pe Daria. Are mulți prieteni, picioare de balerină ca mine, e olimpică la engleză, studiază la liceul de calculatoare și poartă mereu brățări care clinchetesc teribil.

Cel mai mult îmi place la ea că e tare hotărâtă să își urmeze visul. Cred că vrea să ajungă mare cântăreață. Dimineața și seara are scurte concerte pentru vecini, iar în weekend face băi lungi și reușește să atingă cele mai înalte note.

Eu nu am studiat la școală, mama a vrut să am o meserie demnă de o păienjeniță adevărată și m-a învățat acasă să țes. Chiar știu să fac cele mai interesante pânze. De ceva vreme, părinții mei au plecat într-o călătorie lungă, așa zice bunica și eu nu am idee când se întorc. Prieteni nu am avut niciodată și nici din colțul meu nu prea am ieșit. Când eram mică, mică, mă speria îngrozitor lumina puternică. Acum m-am mai obișnuit. Dulapul e scena mea de dans și locuiesc împreună cu bunica Tilly și familia Dumitru.

De la un timp, atmosfera e cam posomorâtă aici. Înainte, în fiecare dimineață domnul Mihai fredona canțonete. Era tare simpatic și vesel, cred că semăna cu un dansator grec, chiar dacă nu am văzut niciodată unul. Într-o zi era să alunec chiar pe chelia lui și m-am speriat grozav. Doamna Ioana se împrietenise cu oglinda și petreceau mult timp împreună. Erau vorbărețe ca două mierle și se înțelegeau de minune. Acum doamna Ioana abia dacă îi mai spune două-trei cuvinte oglinzii. Am observat că nu își mai limpezește părul cu ceai de mușețel și nici nu mai poartă rochii elegante, iar pe domnul Mihai nu l-am mai văzut de ceva vreme.

Ti-ta-ra-ra/ ti-ra-ra-ra/ ti-ta-ra-ra ra-ra-ra/ ti-ra-ra-ra, aud iar melodia din capul meu și inventez o nouă coregrafie. Plonjez direct pe scena din Broadway. Deschid spectacolul cu un dans solo. Luminile îmi acompaniază mișcările de balerină. Fac sincron din toate picioarele și mă mișc grațios. Ritmul se schimbă, e de din ce în ce mai alert. Ti-ta-ra-ra/ ti-ra-ra-ra, pe scenă mi se alătură și alți dansatori. Sunt prietenii din trupa mea de dans. Publicul aplaudă cu bucurie pe ritmul muzicii. Ti-ta-ra-ra ra-ra-ra, din tavan coboară fire pe care ne urcăm pentru o reprezentație la înălțime. Ti-ra-ra-ra, continuăm cu gimnastică acrobatică în aer… Oare cum o arăta o scenă adevărată?

“Mamă, știi prea bine că îți semăn și că o să mă descurc de minune singură. Nu ai de ce să îți faci griji. Să ne bucurăm că am fost acceptată la această super facultate în afară.”, spune Daria și închide ușa de la baie. Două lacrimi îi mângâie obrazul pe care pot să îl văd eu de aici din colțul meu. Mă opresc brusc din zbenguit. “O să îmi fie așa dor de ea!”, șoptește fata și ca niciodată, izbucnește în plâns. Are în mână o hârtie împăturită pe o care o strânge la piept. Mie îmi tremură picioarele pe firul proaspăt țesut și de emoție, cad exact pe etajera din fața oglinzii, care se află exact în fața Dariei. Ea țipă, eu țip, ea aleargă la mama, eu alerg la bunica. Vai ce aventură! M-a lăsat cu sufletul la gură.

Peste câteva secunde, din conul meu de umbră o văd pe doamna Ioana cum valsează iscoditoare cu mâinile în aer. După ce se mai potolește, închide ușa, se sprijină de perete și plânge înăbușit: “o să îmi fie așa dor de ea!”, dar strigă serioasă: “nu e nimic aici, draga mea!”. Doamna Ioana în ultima vreme e tare tristă, mă gândesc că…dar bunica îmi întrerupe gândul: ”Tifanny, hai la masă!”.

Niciodată nu prea am poftă de mâncare. Poate de aceea sunt așa plăpândă. Bunica spune mereu că trebuie să mănânc, să nu amețesc prin baie. Eu mă amuz. Ea mestecă în liniște, iar eu plonjez din nou pe scenă. Fac treizeci și cinci de pași de step pe secundă, mă învârt de cinci ori, fac roata de șapte ori, completez numărul artistic cu mișcări de dans irlandez și apoi, mă dau peste cap în aer, fac acrobații și… bunica îmi întrerupe iar visarea: ”Tifanny, termină de mâncat!”.

Ti-ta-ra-ra/ ti-ra-ra-ra…Of, tot nu scap de melodia asta nici astăzi! Dar ce văd eu?! Scrisoarea pe care o strângea la piept Daria stă nestingherită pe etajeră. O să cobor să arunc o privire. Bunicaaaaaaaa plecăm în Americaaaaaa!

sfârșit

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *