Navigation Menu+

Povestea lui Șpel

Posted on Nov 28, 2018 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de ASTRIG POPESCU

Drepturi de autor

 

În ziua aceea tot orașul era sub zăpadă. Ninsese toată noaptea și doar străzile din centru fuseseră curățate. Noi locuiam destul de aproape de școală și nu aș fi avut nicio scuză să lipsesc, dar mulți rămăseseră acasă. Nu venise la școală nici doamna Lalescu, învățătoarea de la A. Clasa ei, câți erau prezenți, au venit la noi. Era mai gălăgie ca de obicei, copiii vorbeau între ei şi nu o băgau în seamă pe Doamna. Ne-a ameninţat cu un extemporal ca să ne potolească. Ne-a dat o temă de compunere, „unde se duc oamenii de zăpadă în vacanţă” şi când s-au citit compunerile am auzit numai aberaţii. Unele erau haioase, dar eu nu prea aveam chef de tema aia sau de amuzament în general. Poate pentru că era şi Sofia acolo și, mai ales, nu era Alex. El erau un tip mai dezvoltat, părea de-a opta şi stătea numai pe lângă Sofia, care era clar cea mai frumoasă fată dintr-a patra. Şi din şcoală, după părerea mea. Avea gene lungi şi ochii albaştri. Părea o fotografie din vacanța la mare.

Şpel a fost primul care a citit. El a zis o chestie de bun simţ, că oamenii de zăpadă, când e să se ducă în vacanţă, se usucă. A luat 3 pe compunerea aia, dar mie mi s-a părut destul de ok, pentru că aşa era. Se topesc. Şi crenguţele sau morcovii sau ce pietre mai folosești ca să-i decorezi, se usucă și ele. În fine, toți au râs, dar mi s-a părut mai aiurea ce au inventat ceilalţi, că îşi pun costume de cosmonaut şi se duc la plajă în Florida, sau că pe perioada verii se mută toți în frigorificele de la Metro sau că se duc în Laponia. Teo tocmai venise din Laponia şi se lăuda la toată lumea că l-a vizitat pe Moş la el acasă şi că s-a plimbat cu sania lui Rudolf. Acum se pare că luase masa cu nişte oameni de zăpadă fugiţi din Bucureşti primăvara trecută. Sofia a zâmbit şi ea la povestea asta, dar aşa, ca şi cum ar fi fost o poveste pentru frate-su ăla mic, de 3 ani.

Mă rugam să nu mă strige şi pe mine Doamna să citesc compunerea, nu fusesem în stare să scriu mai nimic. Mi-era teamă că orice aş fi scris i s-ar fi părut stupid, nu învăţătoarei, ci lui Sofi. Câteva fete s-au grăbit să ridice mâna şi n-a mai fost timp să mai citească toată lumea. Doamna ne-a trimis în pauză, o pauză până la sfârşitul orelor din ziua aceea şi ne-am înghesuit cu toţii spre uşă. Bine, unii s-au aruncat pe geam. Locu şi Dănuţ. Eram la etajul 1, nu era mult pentru ei, mai făcuseră asta. Zăpada era înaltă şi pufoasă. Pănă să ajungem noi jos, erau deja roşii la faţă şi uzi şi râdeau în hohote în timp ce își îndesau pe sub haine ţurţuri de gheaţă. Administratorul şcolii urla la ei. Nişte fete făceau poze cu telefonul. Sofia părea o prinţesă ruptă din Frozen. Avea blăniţă albă la glugă. Era un fel de soare bleu, chiar şi atunci mi s-a părut o comparaţie tembelă, dar aşa o vedeam.

Locu şi Dănuţ se puseră pe construit un om de zăpadă, un fel de robot interstelar, uriaş şi nefinisat. Mă uitam la ei mai mult ca să nu mă mai holbez la Sofia. Ea a observat sau poate nu avea chef să se uite la caraghioşii ăia. Mi-a zis ceva complet neverosimil, nici în vise nu cred că îmi mai vorbise până atunci:

– Vrei să facem un om de zăpadă împreună?

Am zâmbit, deşi mai corect ar fi să zic că am făcut o grimasă, că fusesem lovit de surpriză şi deja mă panicasem că nu o să zic ce trebuie şi că o să-i par idiot şi că eu nu sunt cool ca Alex şi că sigur n-o să mai vorbească „ever” cu mine, clar, o să mă fac eu de râs. Am şoptit gâtuit de toate emoţiile, de toate felurile, dar cumva plăcute, ca un carusel multicolor, cu lumini şi sunete:

– Da, de ce nu?

Şi am rostogolit bulgări şi am netezit zăpada şi abia târziu mi-am dat seama că nu am mănuşi. Şi aveam mâinile roşii vineţii şi ea s-a oferit să le încălzească şi asta a fost prea mult pentru mine. Şi de unde era gălăgie în jur şi claxoane interminabile pe stradă şi Locu şi Dănuţ porniseră asaltul cu bulgări asupra clasei 0, deodată se făcuse linişte şi-mi auzeam doar bătăile inimii, lovind cu putere în geacă.

– Sunt ok, nu e nevoie.

Şi ea mi-a zis „uite ce frumuşel e copilaşul nostru, hai să ne facem poză cu el”.

Îi pusese o bentiţă de-a ei la gât şi îl decorase cu confetti de la serbarea de Crăciun. Tot de acolo rămăseseră şi ramele de carton de ochelari de party, cu nas și sprâncene și coiful cu paiete.

Pe lângă Hulk cel palid al lui Locu şi Dănuţ, omul nostru de zăpadă era o capodoperă. Dar adevărata capodoperă a acelei zile era omul „nostru” de zăpadă. Eu şi prinţesa din Frozen, în oraşul de cleştar. Astfel devenise Bucureştiul trist şi cenuşiu în acea zi de ianuarie. Sofia a rugat o colegă să ne pozeze. Ea, eu şi omul de zăpadă. „E de Insta” a comentat colega. În mintea mea deja se derulau mii de postări pe „Insta”. Eu şi Sofi. Eu şi Sofi şi primii ghiocei. Eu şi Sofi şi cireşii de mai. Eu şi Sofi şi felicitările de Paşte. Dar nu avea să fie aşa. De a doua zi, când ne-am întors în clasele noaste, ne-am mai intersectat doar în pauze sau când plecam spre casă. Mai glumeau colegii pe seama omului nostru de zăpadă, dar Sofi nu mi-a mai adresat mai mult de un „Bună” destul de rece. Alex îi era ca o umbră. Nici omul de zăpadă nu era mai fericit, se gheboşa şi se micşora cu fiecare zi cu soare. Până în martie nu mai rămăsese mai nimic din el: coiful ponosit, bentiţa lui Sofi. Când Alex i-a adus Sofiei un trandafir etern pe post de mărţişor (o oroare din aia într-un borcan) şi ea l-a sărutat pe obraz, mi-a părut atât de rău de omul de zăpadă că aproape mi-au dat lacrimile. Se uscase de tot. Paietele cu care îl decorase Sofia, se uscaseră şi ele şi străluceau tâmp în soare.

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *