Monica Patriciu

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

Povestea mea a început într-o zi de iarnă adevărată. O zi în care a nins fără încetare ore în șir, cu fulgi când dolofani și leneși, când mici și mulți.

Cerul era alb, pământul era alb, casele erau albe, ba chiar și aerul era tot alb. Așteptasem zăpada cu atâta nerăbdare că n-am putut să rămân în casă. M-am îmbrăcat bine și am ieșit în curte ca s-o văd și s-o miros. Și vouă vă place mirosul zăpezii?

Nici bunicu’ n-a putut să stea în casă. A ieșit în curte și-o vreme ne-am bătut cu zăpadă. Ne-am bulgărit, cum spunem noi.

Pe urmă am făcut un om de zăpadă. Noroc că bunicu’ e tare priceput și are multă răbdare fiindcă un om de zăpadă nu se face bătând din palme. Nu e ușor. E nevoie de timp și de imaginație. Nu sunt doar cei trei bulgări, unul foarte mare, altul puțin mai mic și al treilea mic, așezați unul peste altul. Ăsta e doar începutul. Asta poate să facă oricine. Mai greu e să faci un om de zăpadă deosebit. Simpatic și prietenos. Noi am reușit. I-am pus o gură roșie dintr-o roșie pe care bunica n-a prea vrut să ne-o dea, doi ochi căprui din două nuci, un nas dintr-un morcov cam mare și cam noduros, și două urechi din două pâlnii de plastic. N-am găsit două pâlnii identice așa că omul nostru de zăpadă are o ureche galbenă ceva mai mare în dreapta, și o ureche mai mică, verde, în partea stângă. Și bunicu’ aude mai bine cu urechea dreaptă. I-am dăruit omului de zăpadă și un fular și o căciuliță fiindcă afară era tot mai frig. Și am mai făcut ceva. I-am dat un nume.

– Ce-ar fi să-l cheme Zâmbărețul?

– Nu știu. Mie îmi place mai mult Zăpădilă, de la zăpadă.

Bunicu’ a fost de acord cu propunerea mea și Zăpădilă i-a rămas numele.

Din ziua aceea eu și Zăpădilă am fost cei mai buni prieteni. Ce nu i-am povestit? I-am spus azi una, mâine alta, i-am vorbit despre darurile pe care le aștept de la Moș Crăciun, i-am povestit despre colegii mei de clasă, mai ales despre Daniel, băiatul care mănâncă tot timpul și care s-a îngrășat atât de mult că abia mai încape în bancă și despre Oana, fata cea mai drăguță din clasă care are numai note mari. Am discutat adesea și despre familia mea, despre tata care stă mai tot timpul la serviciu și ajunge acasă tare obosit, despre bunica pe care o dor picioarele și despre mama care iubește poveștile la fel de mult ca și mine. I-am explicat ce înseamnă cuvântul „vacanță” și de câte feluri e ea.

N-am vorbit numai eu. Și Zăpădilă mi-a pus o întrebare. Una singură, dar ce întrebare! Unde se duc oamenii de zăpadă în vacanța de vară? Grea întrebare. M-am gândit și m-am răzgândit, dar nici urmă de răspuns.

Unde se duc oamenii de zăpadă în vacanța de vară? O vreme întrebarea nu mi-a dat pace. M-a chinuit și ziua, și noaptea. Până la urmă am găsit un răspuns. Vara se face cald și zăpada nu poate să sufere căldura. Așa că prin martie, sau uneori prin februarie, oamenii de zăpadă pleacă în țara zăpezilor veșnice, așa cum toamna, păsările pleacă în țările calde. Cu o diferență! Oamenii de zăpadă pleacă fără să-i vadă nimeni.

Așa că l-am rugat pe Zăpădilă să plece atunci când se va apropia căldura fără să-și ia rămas bun. Să dispară pur și simplu. Fiindcă mie nu-mi place să mă despart de cei dragi.

Voi ce credeți? Unde se duc oamenii de zăpadă în vacanța de vară?