Navigation Menu+

Itinerarii de vacanță

Posted on Jan 19, 2019 by in NOIpovești | 0 comments

Scrisă de Lizica Marin
Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.
__________

Share

Î

ntr-una din zile, la început de decembrie, Radu (Răducu, cum îl alintă bunicii), un puști venit de la oraș să-și petreacă vacanța la bunici în satul de la intrarea în defileu, ieși în drum. Trăgând sania după el, plecă spre dealul din apropiere. Se adunaseră deja câțiva copii pe-acolo. Pe unii dintre ei îi cunoștea, se împrieteniseră în vacanța de vară.

– Servus, îl salută Radu pe Victor, nepotul vecinilor, iar fața i se lumină de un zâmbet. Cum e pârtia, ai apucat să te dai?

– Super! Dacă vrei să știi, până acum eu am ajuns cel mai departe. Am sania veche a tatei. Săptămâna trecută, scotocind prin pod, tata a descoperit-o uitată într-un colț. I-a curățat tălpile și acum bagă viteză, nu glumă. Vrei să faci o tură cu ea, ca să te convingi?

*

Tot într-o seară de iarnă, cu 3 ani în urmă :

– Bunicule, spune-mi o poveste, mi-ai promiiiis! se rugă Răducu pe un ton insistent.

– Despre ce să fie povestea din seara asta? întrebă bunicul, nelăsându-se rugat prea mult, căci îi plăcea să povestească, și, vorba aia, la inventat povești nu-l întrecea nimeni.

– Păi, era vorba că-mi spui povestea cu met-, meto-, metro-, -teololog, offff! Că nu-mi iese, me-te-o-ro-lo-gul care-ți era prieten în tinerețe și care locuia în vârful muntelui pentru o jumătate din an. Dar, chiar așa era, bunicule? Locuia în vârful muntelui pe timp de iarnă?

– Da, copile! Așa era pe vremuri. Nu existau aparate sofisticate ca acum, așa că trebuia să fie în permanență o persoană la stația meteo. Ea verifica dimensiunea stratului de zăpadă, lua eșantioane de la fiecare ninsoare, măsura, verifica și înregistra.

– Bine, bunicule, dar nu se plictisea câteodată, singur în vârful muntelui? Mie nu mi-ar plăcea să stau singur acolo. Poate doar dacă aș fi și cu Maxi, ca să mă pot juca cu el. Și cu mami, și cu tati!

– Poate că mai avea și el momente în care simțea lipsa familiei, dar de sărbători petreceau împreună. Nu-ți mai aduci aminte? Într-un an te-am dus și pe tine acolo. Și nu te mai opreai din făcutul oamenilor de zăpadă. Atunci când trebuia să plecăm spre casă, la Brașov, te-ai încăpățânat să pleci cu unul dintre ei, un miniom de zăpadă. L-ai pus în staniol și l-ai așezat cu mare grijă în portbagaj. Mare dezamăgire ai avut acasă, când ai descoperit că dispăruse între timp… numai crenguța ce-i ținea loc de braț și ghindele care-i fuseseră ochi mai rămăseseră din el!

– Stai, că acum parcă-mi aduc aminte. Și nu cumva am promis că în fiecare an voi continua să fac oameni de zăpadă? Până acum m-am ținut de promisiune, bunelule!

*

– Stăm la povești și în seara asta, Răducu, taică? îl întrebă bunicul pe băiatul ce apăruse în pragul casei, odată cu lăsarea serii. Avea mănușile și manșetele pantalonilor încărcate de bulgări mici de zăpadă. Unii dintre ei se topiseră pe alocuri și se lipiseră, parcă, și mai tare de hainele băiatului.

– Nu, bunicule, în seara asta nu! În jumătate de oră vorbesc cu tata pe Skype. Mi-a promis că mă ajută cu  tema de vacanță. Am de făcut un proiect despre tipurile de fulgi de zăpadă. Știi, bunelule, că, de fapt, fulgii au diferite forme și dimensiuni în funcție de temperatură, umiditate și presiunea atmosferică? Și am aflat că, dacă ești fericit, fulgii pot lua o formă specială în preajma ta. Să nu uit să-i spun și lui Victor despre asta!

Între timp, la marginea pădurii, oamenii de zăpadă, rămași de strajă în răcoarea nopții stabileau itinerariul pentru vacanța de vară.

– Măi „oameni” buni, unde ne facem concediul anul ăsta?

– Eu, spuse omul făcut de Victor, am fost anul trecut până hăt departe, în celălalt capăt al globului, în Sud. Acolo, în Noua Zeelandă (parcă așa se cheamă ținutul ăla), erau creste înzăpezite cât vezi cu ochii! Mi-a plăcut, am fost în elementul meu! Anul ăsta, însă, vreau la soare.

– Ei, spuse omul făcut de Radu, eu nu știu pe unde voi ajunge, căci nu depinde de noi. Cu schimbările astea ale vremii, nu mai știi pe unde-ți ajung fulgii… dar tare mi-aș dori să ajung în Islanda! Am auzit că se poate vedea aurora boreală de acolo. Anul trecut n-am ajuns decât până la barajul din vale. Cam aglomerat, că erau destui ca mine pe acolo.

– Ce-o mai însemna și asta? se întrebă încetișor mica prințesă de zăpadă ridicată de Maria, nu departe de cazemata băieților (cei doi prieteni ridicaseră o cazemată, iar intrarea era păzită de două turnuri, în vârful cărora montase, fiecare, câte un om de zăpadă). Cum adică, se poate pleca în vacanță? Păi, dacă este pe-așa… vreau și eu!

Dimineața, lumina soarelui făcea să scânteieze zăpada în toate culorile curcubeului. Până spre prânz se mai topi puțin zăpada, cât să rămână în picioare jumătate dintre oamenii de zăpadă construiți de băieți. Zidurile cazematei, cu tot cu turnuri, se făcuseră nevăzute. De prințesă nici urmă.

– Ia uite, asta mică a și plecat în concediu! se mirară cei doi oameni de zăpadă. Erau cam reduși de căldura soarelui, dar stăteau încă în picioare.

– N-a mai avut răbdare! Și nici nu a vrut să ne spună unde merge, de parcă am fi mers și noi în același loc…

Sfârșit

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *