Navigation Menu+

Poveștile concurenților – ediția a II-a

Posted on Feb 9, 2019 by in Concursuri | 0 comments

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorilor.
__________

Share

“Unde se duc oamenii de zăpadă?”


EDUARD MIHAI NECULAI

12 ani, Buzău
Școala “G. E. Palade”- Buzău
_________________________________________

Afară ninge și iar ninge, stau la geam și urmăresc cum fulgii cad subtil și fără zgomot pe pământul alb și trist. Stăteam și priveam fulgii care se tot adunau. Un copil în cămașă construia un om de zăpadă care părea că are viață și că se mișcă, dar acest fenomen ciudat se întâmpla deoarece îmi era foarte somn. M-am întins în pat și am urmărit ninsoarea până am adormit.
Aud bătăi în geam și fug spre bucătărie. Strada era într-un pustiu total și  am vrut să văd ce este cu acel om de zăpadă. M-am grăbit să mă încalț și am zbughit-o pe ușă. Omul de zăpadă încă era acolo, nemișcat, dar o voce străpunse liniștea:
– Ai grijă!
– Cine ești tu?
– Sunt omul de zăpadă, tocmai ce am fost construit. 
– Știam… un copil în cămașă… deja a plecat.
– Eu care voiam să îi mulțumesc…
– Oricum, mă duc rapid în casă să îți aduc un morcov și un fular, poate îți este frig. 
– Bine, îmi răspunse omul de zăpadă.
Am întrat tiptil în casă, ca să nu trezesc pe cineva, și am luat ce i-am promis omului de zăpadă, fularul și morcovul.
– Și pentru că ți-am adus aceste ,,cadouri”, îmi poți răspunde la o întrebare? 
– Desigur.
– După ce vă topiți, unde ajungeți?
– Nu pot să îți dau un răspuns concret, depinde de imaginația creatorului.
– Adică?
– Cei mai mulți oameni de zăpadă ajung la Polul Nord deoarece creatorii lor își imaginează asta.
– Și cum ajungeți mai exact? 
– Prin teleportare. Cum simțim că iarna dispare, ne teleportăm exact unde creatorul vrea.  
Am auzit un ciocănit. De data aceasta eram în pat și părea că este vară. Omul de zăpadă dispăruse, la fel și zăpada. Am auzit o voce dintr-o cameră îndepărtată :
– Mihaaai! Trezirea! Uite ce frumos ninge!
M-am trezit, nu știam ce să mai cred. Totul a fost un vis sau o adevărată aventură? Nu o să aflu niciodată.

sfârșit

“Unde se duc oamenii de zăpadă?”


ILINCA GOLEA

11 ani, Voluntari, Ilfov
“Little London International Academy”
_________________________________________

Când vine frigul și zăpada, apar oamenii de zăpadă, iar când vine căldura și soarele dispar. Acest fenomen se întâmplă primăvara. Ce anume fac oamenii de zăpadă în acest timp? Cei care nu se topesc?

V-ați întrebat ce fac sau unde se duc oamenii de zăpadă vara? Nu, nu se duc la Polul Nord, nici la Polul Sud. Ei merg într-un loc magic numit Comores. Când în lumea reală e vară, acolo e iarnă. Când e primăvară la noi, acolo e toamnă. Și invers.

La finalul iernii în 2006, Zeli, Thor, Maya și Hera au pornit în marea călătorie spre Comores. Pe drum s-au tot plictisit așa că au decis să se joace de-a „Țara mea, țara ta”. În acest joc fiecare trebuie să inventeze o țară, să spună care e ziua ei națională, ce limbă se vorbește și multe alte detalii.

Ajunși în Comores ei își văd părinții și familia. Am uitat să menționez un lucru. Când un om de zăpadă se topește, ajunge sau, mai degrabă, este teleportat în Comores, de unde nu mai are voie să iasă.

Revenind la oamenii noștrii de zăpadă, la trei zile după venirea lor în Comores încep pregătirile pentru sărbătoarea Florilor Iosefine.

– Ce sunt acelea Flori Ioselite? Întreabă Thor. Maya, Zeli și Hera se uită cu mirare la Thor și apoi una către cealaltă.

– Își pierde memoria! Uită cum se numesc  Florile Iosefine! spune Hera.

– Și se topește! spune Maya.

Era adevărat. Thor nu știa cine e sau unde se află, nici cine e Zeli (sora lui).

– Asta înseamnă că are topitoasă acrocut! spuse Zeli cu o voce sugrumată. Trebuie să îl ducem numaidecât la Păstrătorul Florilor Iosefine.

Zis și făcut! Zeli, Hera și Maya îl iau pe Thor în brațe deoarece a început să se înjumătățească. Îl duc la Păstrătorul Florilor Iosefine, iar acestea îi redau mărimea naturală și îi pun un strat de gheață în plus.

– Ce zi e azi? Suntem pe 34 Terțenie, spuse Zeli cu o voce gravă.

– 34 Terțenie? Azi e sărbătoarea Florilor Iosefine, spuse Thor.

Atunci Zeli, Maya și Hera sar și îl îmbrățișează plângând.

sfârșit

“Unde se duc oamenii de zăpadă vara?”


AIDA RĂIȚĂ

12 ani, Buzău
Școala „G. E. Palade”- Buzău
_________________________________________

Bună! Sunt Aida, o fată care mereu și-a pus întrebarea: ,,Unde se duc oamenii de zăpadă vara?”. Știu, este o întrebare destul de complicată.

Eu cred că oamenii de zăpadă se duc la Polul Nord. Doar știți, ei sunt prieteni cu Moș Crăciun. Dacă nu știați, uite că ați aflat acum. Dar de ce se duc la Polul Nord? Vă dau eu răspunsul. Ei se duc la Polul Nord pentru că acolo este frig și este mereu zăpadă.

Însă vă spun un lucru pe care nu-l știați! La Polul Nord există o regină pe nume Elsa. Ea locuiește într-un castel făcut din gheață. Aceasta poate să facă vrăji. Elsa, fiind bună la suflet, dăruiește fiecărui om de zăpadă câte un norișor deasupra capului. Astfel ei nu se topesc și se pot bucura ca niște oameni adevărați.

Dar voi știați  că oamenii de zăpadă stau la soare și se bronzează? Eu da, dar stați să vă povestesc. Deasupra lor au o umbrelă anti-soare prin care nu poate pătrunde nici o rază.

Când vine iarna, oamenii de zăpadă ,,învie” în grădinile caselor noastre. Punem câte un bulgăre mare de zăpadă, unul deasupra celuilalt, până se formează trei părți. Le punem nas, ochi, gură, nasturi și, de ce nu, o căciulă și un fular ca să nu înghețe de frig.

Și poate că la anul ne vom întâlni cu ei la mare, la munte sau în alte locuri. Este ceva uimitor.

Acum este rândul vostru să răspundeți la întrebarea ,,Unde se duc oamenii de zăpadă vara?”.

sfârșit

“Unde se duc oamenii de zăpadă în vacanța de vară?”


EVA BENGESCU

_________________________________________

“Unde se duc oamenii de zăpadă în vacanța de vară?”


EMMA JIBLEANU

10 ani, Ilfov
Liceul Teoretic “Little London”
_________________________________________

Probabil că ne întrebăm cu toții unde merg oamenii de zăpadă vara! Sinceră să fiu, nici eu nu știu, dar îmi place să cred că locul unde se duc este un loc de plin de relaxare și de viață. Cred că vă întrebați de ce am zis „îmi place să cred” în loc de „sunt sigură că acolo trăiesc”. Am zis așa deoarece nu am avut șansa să văd procesul călătoriei lor, așa că de unde să știu eu? Nu cred că vreun om a văzut țara lor vreodată. Nimeni nu știe unde este ascunsă, dar, cu puțin noroc, poate voi reuși să găsesc această țară!

  Am citit multe cărți pentru a afla unde se duc oamenii de zăpadă vara și cred că încă îmi lipsește o piesă mică dintr-un lanț care ar fi putut să mă ajute. Oricum, îmi împachetez lucrurile și plec. Vehiculul cu care călătoresc este trenul. În tren oamenii vorbesc greșit gramatical și se uită la mine de parcă aș fi un monstru terifiant. Mă simt tare inconfortabil, dar până să apuc să spun ceva, călătoria s-a și terminat.

La început, locul acela nu mi s-a părut așa de minunat, dar după ce am trecut de porțile frumos lustruite care ascundeau mii de regate învelite în puf, am fost uluită. Sute de oameni de zăpadă m-au întâmpinat cu zâmbete pe față! Mi-au dat ciocolată caldă și o pătură. Era foarte frumos acolo. Mulți dintre ei dansau un dans specific țării lor. Unii găteau plăcinte cu înghețată, iar alții făceau ghirlande festive. Pentru a-mi reaminti de ei, mi-au dat un glob cu numele țării lor, ,,Ghițos”.

sfârșit

“Ciocolată caldă și oameni de zăpadă”


CARLA DOBRESCU

12 ani, Buzău
Școala Gimnazială „G. E. Palade” – Buzău
_________________________________________

Decembrie. Acea lună a anului pe care toată lumea o așteaptă. Toată lumea o așteaptă pentru că este luna care trezește binele din oamenii mai puțini buni. Este luna în care faci bine pentru a fi iertat de toate lucrurile rele pe care le-ai făcut pe parcursul anului care se termină. Decembrie este luna luminii și a iubirii. Așa obișnuia să gândească și Stiles Stilinsky până acum doi ani. Era un puștan de paisprezece ani, iar singura lui grijă era școala și ieșitul în oraș cu prietenul său cel mai bun, Scott.

Au trecut doi ani de atunci, dar Stiles are impresia că au trecut 10. Se uită în oglindă și nu se mai recunoaște: este adevărat, părul său negru ca abanosul și ochii săi ciocolatii au rămas aceiași, dar el s-a schimbat atât de mult… nu mai este același adolescent sarcastic și tot timpul cu un zâmbet larg pe buze. E pur și simplu frânt. Frânt. În loc să iasă cu băieții în oraș, el trebuie să aibă grijă de casa în care el și tatăl lui locuiesc. În loc să se implice în activitățile extrașcolare, el trebuie să stea și să îl asculte pe tată învinuindu-l ore în șir pentru moartea mamei sale. ,,Tu ai ucis-o” sunt cuvinte pe care le aude Stiles de doi ani încoace. Le-a auzit atât de mult, încât a început să le creadă. Poate chiar era vina lui. Poate că, dacă era un fiu mai bun, nimic nu s-ar fi întâmplat, iar mama lui ar fi fost astăzi cu el. Poate că…

— Puștiule, trebuie să mergi la școală. Gândurile îi sunt întrerupte de tatăl său, îmbrăcat deja în uniforma de șerif.

— Da, acum, spune Stiles în timp ce își încheie geaca și își pune ghiozdanul în spate.

Trebuia să meargă cu Scott, dar Scott este cu Kira… Scott a fost mereu cel popular. Căpitanul echipei de lacrosse, băiatul pe care toate fetele îl plac. El este cel din umbră. Nimeni nu îl adoră cum îl adoră pe Scott, de fapt, nimeni nu îl observă. Totul pare atât de simplu, dar nu pentru el. 

Intră pe ușile școlii și îl caută cu privirea pe Scott. Trebuiau să învețe împreună la istorie pentru testul de mâine. O fi Scott cel popular, dar el este creierul. O fată îi zâmbește când trece pe lângă ea, iar el îi face cu mâna. Deși nepopular, arată destul de bine. Nu era sportiv, dar avea un corp bine lucrat. Era considerat tocilar, dar nu era un fraier. Oricum, el nu era Scott.

— Stiles, bună! se aude o voce din spatele lui.

Se întoarce și observă o fată cu părul blond căpșună prins într-o coadă și cu un zâmbet pe față. Poartă o pereche de blugi negri mulați, o bluză neagră și un cardigan maro. Botinele ei scot un sunet puternic când pășește pe podeaua de un alb imaculat, în timp ce se îndreaptă spre el.

— Lydia, bună! spune el puțin șocat.

Ce naiba vrea cea mai populară fată din școală de la el ? Sigur vreo temă. Stiles se gândea deja cum să o refuze, când ea spuse:

— Voiam să te întreb dacă nu vrei să stai cu noi la prânz astăzi. Ești prieten atât de bun cu Scott dar totuși nu ieși niciodată cu noi. Ochii ei de un verde smarald îl privesc intens.

— Eu … Nu cred …

Stiles îl vede pe Scott apropiindu-se, asta este scăparea lui.

— Nu, nu pot, spune el dintr-o suflare și trece pe lângă ea.

— Hei, ce mai faci? îl întreabă vesel prietenul său.

— Sunt bine, minte Stiles. Dar nu e  bine, niciodată nu e bine.

Orele au trecut iar Stiles se pregătește să plece spre casă. Îi spune un ,,Pa” plictisit prietenului său și se îndreaptă spre casă. Ninsoarea nu se oprește de câteva zile, iar copiii din cartierul lui sunt cât se poate de fericiți. În aproape fiecare curte este câte un om de zăpadă. Parcă este un fel de luptă între familii : CINE POATE FACE CEL MAI  FRUMOS OM DE ZĂPADĂ.

Stiles ajunge acasă și încuie ușa în urma lui. Se duce sus, se schimbă, își face o parte din teme și lenevește. Se întinde spre telefonul său de pe noptieră pentru a se uita la ceas: 18:30. Se decide să se ducă jos să mănânce ceva, iar apoi să se întoarcă în camera sa și să lenevească și mai mult. Ajunge în bucătărie și deschide frigiderul. Scoate caserola de paste din frigider, se așază pe canapeaua din sufragerie și începe să mănânce. Se uită la un episod din ,,Friends” pe care l-a mai văzut de 20 de ori până acum, dar pe care îl adoră. Tatăl său nu a venit încă acasă, iar asta îl bucură. Se duce în bucătărie și spală caserola din care a mâncat.

Se îndreaptă spre scări, când aude un ciocănit la ușa din față. Cel mai probabil era tatăl său care și-a uitat cheile de dimineață. Se îndreaptă spre ușă și o deschide.

— Hei, spune o voce. Nu era vocea tatălui său. Era o voce feminină. Era…

— Lydia, te pot ajuta cu ceva? spune el pe un ton neutru. Ea nu este drăguță cu el de obicei, el de ce ar fi drăguț cu ea?

— Nu, eu… Pot să intru? E cam ger afară.

— Da, sigur, spune el și îi face loc. Ea intră și își descalță botinele lângă ușă.

— Deci, ai nevoie de ceva? Vrei un pahar de apă? Nu prea știu ce să zic…

— Ești bine? întreabă ea.

Asta e dubios. De ce l-ar întreba dacă este bine. De ce i-ar păsa. Nimănui nu îi pasă.

— De ce întrebi? spune el rece.

— Stiles, Scott mi-a povestit. Știam că ți-a murit mama, dar nu știam că te-a afectat atât de mult. De ce nu ai vorbit cu nimeni? Ești înconjurat de persoane pregătite să te asculte, dar tu nu vrei să te deschizi. Poate ți-am dat impresia că nu ești important pentru noi, dar nu este adevărat. Chiar ținem la tine.

Pe tot parcursul ,,discursului” ei, Stiles nu o privește în ochi. Știe că minte. Asta era, cel mai probabil, o glumă proastă, care nu avea să se termine bine dacă o credea. Lydia se uită pe geamul care dă în stradă. Niciunul dintre ei nu vorbește, singura sursă de sunet fiind televizorul. După câteva minute, Lydia rupe tăcerea:

— Îmi plac oamenii de zăpadă.

— Poftim? întreabă el puțin nedumerit. De unde-i veni replica asta? Era un moment pe care ea l-a stricat când i-a spus că îi plac oamenii de zăpadă. Ce naiba?

— Da, îmi plac oamenii de zăpadă. Mama obișnuia să îmi spună o poveste despre ei când eram mică, spune ea în timp ce se întoarce și se așază pe canapea lângă el. Nu cred că știi povestea, continuă ea.

Stiles dă din cap dezaprobator. Ea zâmbește și continuă:

— Toți oamenii de zăpadă primesc sufletul unei persoane atunci când sunt construiți. Unele sunt suflete ale persoanelor pe care le-am cunoscut atunci când au fost în viață, altele nu. Oamenii de zăpadă, care au acum și suflet, ne vor păzi pe parcursul iernii, iar atunci când se topește zăpada ei se duc în ceruri, unde își vor continua misiunea ca îngeri. 

Stiles își ațintește privirea spre omul de zăpadă din curtea familiei vecine. Nu știa de ce, dar acel om de zăpadă îi dădea o stare de siguranță. S-ar fi uitat la el ore în șir. Era un sentiment atât de familiar.

— Lydia, spune el  într-un  final. Ce-ar fi să construim și noi un om de zăpadă?

Lydia începe să râdă, aprobând din cap fericită.

sfârșit

“Unde se duc oamenii de zăpadă în vacanță?”


Beatrice Oros

16 ani, Satu Mare
_________________________________________

Poate că toată lumea se va gândi la o poveste despre un tărâm magic unde oamenii de zăpadă trăiesc fericiți, alunecând cu sania pe un derdeluș alb. Dar eu nu vreau să fie o simplă poveste, vreau că cititorii să rămână cu o morală sau măcar să le stârnesc un zâmbet pe buze când se vor gândi la adevăratul sens al vieții.

Pentru că poveștile nu sunt reprezentate doar de personaje fantastice sau întâmplări neobișnuite. Realmente, oamenii când citesc o poveste vor să rămână cu un sfat, un sentiment, o emoție, pentru că cei care iubesc lectura evadează din lumea lor plină de probleme, citind. Când vrei să scrii ceva, nu te gândești la extravagant, ci la zâmbetul cititorilor care-și luminează ziua, lecturând povestea ta.

Oamenii nu caută doar fantasticul într-o poveste, ci învățătura pe care o vor primi citind-o. O poveste este asemenea unei lumânări care nu se va opri niciodată din a fi singura speranță care să te ghideze în întunericul din sufletul tău. Până vei ajunge la fericire, vei trece prin întuneric, dar lumânarea va fi acolo pentru a-ți arăta drumul.

Eu sunt Omăt, un simplu om de zăpadă care a avut parte de o poveste care cred că va ajuta mulți oameni să-și schimbe viziunea asupra vieții lor. Cred că după toate cele spuse și după ce am definit destul de detaliat ce înseamnă povestea din punctul meu de vedere, putem să începem.

Dintre toți copii la care m-a trimis Moș Crăciun pentru a le oferi cel mai frumos cadou, și anume, fericirea, mi-a rămas în minte Luke. Era un băiețel simplu care nu era atât de pretențios în privința cadourilor. Tot ce-și dorea era să găsească iubirea adevărată. Treceau pe lângă el copii alături de familiile lor și era atât de fascinat de iubirea pe care o vedea în ochii lor… Luke era fericit pentru toți acești copii, cu toate că el nu avusese ocazia să aibă parte de o familie. Trebuia să fie mereu cu zâmbetul pe buze deoarece știa că, dacă își pleacă capul în jos și este mereu supărat, va avea parte de o viață mai grea. Mergea desculț pe trotuarele înzăpezite, privind cu o dragoste inimaginabilă roiul de fluturi albi care zburau prin aer.

Era Crăciunul! Întregul oraș era împodobit cu luminițe colorate și, desigur, nu lipsea bradul cu steaua cea importantă în vârf. Totul era acoperit de diamante prețioase ale căror străluciri se agitau într-un joc fermecător. Toată lumea privea peisajul, vrăjiți de visul înghețat al iernii. Moș Crăciun era în atelierul său, uitându-se pe lista cu copii cuminți și citind scrisorile lor.

A ajuns și la Luke! Dar unde era scrisoarea lui? Se uită în globul de gheață pentru a-l vedea pe băiețel. Văzând ceea ce își dorește, rămase uimit și zâmbi drăgăstos. Fiindu-i atât de drag Luke, se gândește să îl cheme pe prietenul său de nădejde, Omăt, pentru a-l trimite la el. Dar desigur, iarna nu ține o eternitate, așa că Moșul îi pune la gât o poțiune magică pe un lanț, care îl va îngheța când soarele își va arăta din nou razele fierbinți. Apoi Moș Crăciun deschide portalul spre lumea oamenilor, iar Omăt pornește spre o nouă aventură.

După o lungă călătorie, portalul se deschide drept pe acoperișul unei case. Omăt se rostogolește amețit și cade în spatele lui Luke. Băiețelul, speriat, se întoarce brusc pentru a vedea ce se întâmplă și îl vede pe omul de zăpadă cu ochii mari, albaștri, un morcov gigantic în loc de nas și un zâmbet larg ce îi acoperă aproape întreaga față:

— Salut! Eu sunt Omăt!

— Poți să vorbești? Nu știam că oamenii de zăpadă vorbesc, zise Luke uimit.

-— nt un om de zăpadă mai special, trimis de Moș Crăciun la tine pentru că ai fost un băiețel cuminte.

— Dar eu nu i-am trimis nici o scrisoare. Cum a știut ce îmi doresc?

— E Moș Crăciun. El știe totul despre copii, cuminți sau răi. Știe tot ce ați făcut voi până acum și vă aduce daruri după meritul vostru. Și avem… ai sărbătorit vreodată Crăciunul?

-— nu vreau cadouri, prăjiturele sau ciocolată caldă. Tot ce îmi doresc este să am pe cineva alături de mine, la fel ca ceilalți copii.

— Dorința îți este îndeplinită!

 Omăt se învârti de trei ori și lângă el apărură un brad, o cutie de podoabe și luminițe de Crăciun. Îl ia de mână pe Luke și începe ușor să zboare spre cer. De acolo băiețelul vedea întregul oraș îmbrăcat într-o mantie cristalină pe timpul nopții. Vedea cu adevărat Crăciunul luminat în toate culorile sale. Se simțea cu adevărat fericit, parcă avea ceva mai mult decât ceilalți copii. Zbura alături de Omăt, prietenul lui. Simțea libertatea și nu mai avea nicio grijă, acum că se afla lângă omul de zăpadă vorbitor.

Omăt îi oferă băiețelului luminițele și înconjoară cu ele bradul imens, până în vârf. Din munca lor în echipă a ieșit cel mai frumos brad de Crăciun. Luke și Omăt au stat împreună pe parcursul iernii și al primăverii, chiar dacă poțiunea era pe terminate.

Au devenit cei mai bun prieteni iar băiețelul, pentru prima dată în viață, simțea cum este să fii fericit și cum e să ai pe cineva lângă tine, la bine și la greu.

Timpul a trecut foarte repede, iar vara începea să-și arate lumina călduroasă. În timpul petrecut împreună, Luke îi spusese lui Omăt că și-a dorit mereu să vadă marea. Nu o văzuse niciodată. Omăt se uită la poțiunea care îl ținea în viață și văzu că nu mai are decât doi picuri. Dar copilul devenise pentru el cel mai important lucru. Omul de zăpadă nu se gândise deloc că va deveni atât de apropiat de băiat. Astfel că nu stătu prea mult pe gânduri și se pregăti să meargă la mare. Ajunseră acolo prin portalul deschis de Omăt, iar el toarnă repede un pic din poțiune pentru a nu se topi.

Era atât de frumos să vezi marea alături de cineva. Valurile șopteau cele mai minunate povești care se ascund în adâncul mării și erau asemenea unor bijuterii albastre. Totul era de o frumusețe mistică. Au stat pe plajă o zi întreagă și s-au jucat în apă cu mingea, dar a venit și seara. Cei doi priveau apusul. Lumina eternă a soarelui, asemenea unui glob uriaș de aur, se stinge ușor în albastrul fermecat al mării. Era o liniște pe care orice om și-ar dori să o găsească, o liniște de vis! Adierea vântului îți cânta o melodie atât de plăcută, încât puteai să o repeți veșnic. Stăteau pe nisipul călduț presărat pe plajă și ascultau… Liniștea! Era atât de frumoasă. Cel mai minunat lucru. Doi prieteni, care țineau atât de mult unul la altul, privind apusul tăcut într-o zi de vară. Poțiunea s-a terminat. Omăt știa că era ultimul moment petrecut cu Luke.

— Ce se întâmplă cu tine? întrebă speriat Luke.

— Mă topesc. Nu-ți fie frică! răspunde îndurerat omul de zăpadă.

— Adică vei pleca de lângă mine?

— Niciodată nu am mai văzut un copil ca tine. Este o lume atât de complexă, cu oamenii care își doresc să aibă tot mai multă avere și, din nefericire, fac totul pentru a obține ce vor. Copiii își doresc, de obicei, cele mai scumpe telefoane, mașini, haine de firmă și uită ce înseamnă cu adevărat fericirea. Mulți nu realizează că au totul pus pe tavă. Au cea mai frumoasă familie, un adăpost călduros, merg la școală pentru a ajunge adulți responsabili cu un loc de muncă pe viitor. Se spune că cei care au totul nu sunt fericiți cu ceea ce au și nu se pot sătura de a avea mai mult, iar cei ce nu au nimic se satură și din a vedea lumina soarelui. Tu să rămâi la fel, să îți dorești fericirea adevărată, nu cea falsă. Toate vor veni la tine cu timpul, vei vedea.

Iar omul de zăpadă deveni apă. Dar unde a mers omul de zăpadă vara? În sufletul copilului. Toate momentele petrecute cu Omăt vor rămâne cel mai de preț lucru al lui, căci a fost cu adevărat fericit. Și până la urmă Luke a găsit semnificația iubirii adevărate: să nu ceri nimic în schimb când iubești pe omul de lângă tine!

Dar ce se întâmplă? Luke se aplecă cu chipul îndurerat spre apă și vărsă o lacrimă. Lacrima dorului și fericirii de a nu pierde omul de zăpadă. Lacrima iubirii și fericirii reale! Când lacrima atinse apa, totul deveni gheață în jur. Toată marea albastră deveni gheață. Iar omul de zăpadă reveni încet, încet.

— Cum s-a întâmplat acest lucru? întrebă Omăt, nedumerit.

— Pur și simplu nu am putut să accept prietenia ta. E iubire adevărată.

Acum tot tărâmul înghețat unde era odată vară, este al lor. De fapt, cred că Moș Crăciun, a pus în poțiunea lui lacrimile iubirii și a vrut doar să vadă dacă Luke poate iubi cu adevărat pe cineva. Lacrima lui a fost eternă deoarece Luke ținea cu adevărat la Omăt, iar legătura lor va ține veșnic. 

Stai cu capul sus și nu uita asta: alege întotdeauna să fii bun, indiferent de răutatea și invidia celor din jur sau a situațiilor grele. Fără tristețe nu există fericire. Roata se va întoarce mereu. Iubirea cu iubire se răsplătește, iar adevărul cu adevăr. În ciuda a celor întâmplate, Luke știa să iubească, iar acest lucru s-a întors într-un bun sfârșit la el. Cineva i-a ascultat sufletul și a ajuns să găsească persoane care să-i ofere aceeași grijă și iubire pe care o merita dintotdeauna. Doar să fii puternic! Sfârșit!

sfârșit

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *