Adriana Ștefan

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

Gospodina bătea furioasă covorul, ca și cum din cauza lui se întâmplaseră toate.
Totul începuse de dimineață, când vărsase solnița pe jos. Chiar își spusese:
– Să vezi că o să am scandal azi cu cineva!
Nu a trecut mult și vecina i-a bătut la ușă. Avea chef de ceartă și avea și dreptate: nu-i înapoiase cei 50 de lei pe care-i împrumutase de la ea înainte de Crăciun. După ce a scotocit în cutia secretă cu mărunțiș, gospodina a reușit să adune 39 de lei și i-a dat vecinei, promițând că de restul de 11 lei se va ocupa cât de curând. Vecina a plecat pufnind. „Curând-ul” n-o mulțumise deloc.
Peste ceva vreme, a scos plăcintele din cuptor și le-a lăsat pe pervaz să se răcorească. A deschis puțin fereastra, să intre aer de primăvară în căsuța întunecată pe care o împărțea cu nepotul ei. Din nefericire, chiar atunci pisica și-a făcut drum pe acolo și s-a pus pe mâncat plăcinte. Bucată cu bucată. Asta i-a tăiat gospodinei orice poftă de a mai face ceva în ziua aceea.
În urma acestor întâmplări, gospodina hotărâse că de vină era covorul plin de sare, căci (nu-i așa?), cine varsă sare pe jos are ceartă în casă. De aceea, atunci când se întoarse de la școală, Ionuț o găsi bătând covorul cu furie.
– Dar ce ți-a făcut covorul, bunico, de îl bați atâta?
– Lasă că știe el, neobrăzatul!
Ionuț se minună, dar nu mai puse nicio întrebare. Se obișnuise deja cu furiile bunicii care izbucneau din te miri ce. În plus, știa că „te miri ce-ul” avea legătură și cu faptul că părinții lui erau plecați de acasă de vreo 10 luni și că nu dădeau vreun semn că s-ar întoarce.
– Bună ziua, doamna Ștefănescu, ați primit o scrisoare! îi salută, vesel, poștașul.
Era un tânăr drăguț, cu care Ștefăneștii (adică Ionuț și bunica lui) stăteau întotdeauna de vorbă cu plăcere.
– Bună, domnu’ Cristi! Ia să văd, ce ne-ai mai adus de data asta? se mai calmă gospodina.
Lăsă covorul în pace și se apropie de gard să ia scrisoarea. Ionuț se apropie și el, curios să vadă dacă erau vești de la mama. O pală puternică de vânt le dădu târcoale, iar covorul neobrăzat avu îndrăzneala să coboare de pe bara unde îndurase atâtea bătăi. Coborî cu o bufnitură.
– Uite, îți scrie maică-ta, nepoate. Ia să vedem ce spune.
Deși curios și el să afle dacă adusese un răvaș de bucurie sau de tristețe, poștașul dădu să plece.
– La revedere, doamna Ștefănescu!
– Mulțumesc, domnu’ Cristi. Dar stai puțin, nu pleca, să-ți aduc o plăcintă caldă.
Poate că, totuși, era un răvaș de bucurie…
Ionuț învârti scrisoarea pe toate părțile până plecă poștașul. Nu avea curajul s-o deschidă de unul singur. Dacă îi scria și de data asta că nu vine acasă, că a găsit acolo un serviciu mai bun și că mai stă să adune niște bani pentru familie?
Gospodina mai făcu un drum până în bucătărie și-i aduse și lui o plăcintă:
– Hai, ia! Că nu le-a lins Clarisa chiar pe toate, am reușit să mai salvez vreo două.
Cei doi se așezară pe covorul întins la pământ, iar bunica rupse plicul și scoase scrisoarea. O citi în gând, apoi i-o întinse lui Ionuț. Băiatul întrebă:
– Vine acasă de data asta?
– Nu.
– Vrea să mă ia și pe mine acolo?
– Nu.
– Atunci nu vreau s-o citesc.
– Bine.
Gospodina mototoli hârtia și-i făcu vânt spre tomberonul de lângă gard. Nu nimeri.
– Cică ea ar fi la Orléans acuma, iar taică-tău la Tours. Au slujbe bune amândoi. O să vină acasă pe la toamnă. Poate.
– Pe unde-s locurile astea de care spui, bunico?
– Prin Franța, pe undeva. Adu încoace tableta aia de ți-o aduse taică-tău anul trecut, să căutăm pe internet.
Deși nu prea avea chef, băiatul se ridică de pe covor molfăind. Plăcinta era bună și de mare ajutor. Putea acum să poarte o conversație fără lacrimi. Bunica încerca să adune cu vârful degetelor niște fire de sare rămase prizoniere în țesătura covorului. Nu prea reușea, așa că o lăsă baltă. Ionuț reveni și se trânti din nou lângă ea.
– Uite tableta, ce căutăm?
– Ne interesează orașele Orléans și Tours. Citește-mi și mie ce găsești pe-acolo, că n-am ochelarii la mine.
– Așa… Orléans este un oraș din centrul Franței, aflat la aproximativ 200 de kilometri de Paris. Este traversat de la est la vest de apa Loarei.
Bunica închise ochii și visă cum ar fi să fie cu toții împreună: o mamă, un tată, un fiu și-o bunică. S-ar plimba peste tot cu ei de mână: și la Orléans, și la Tours… Tare i-ar mai plăcea. Oftă și, după o vreme, deschise ochii.
– Parcă s-a mai întunecat cerul.
Îl aude pe Ionuț cotrobăind prin bucătărie. Băiatul strigă prin fereastra deschisă:
– Te trezești, bunico? Mi-e foame, ajută-mă să aprind aragazul, te rog.
Gospodina lăsă visele deoparte și se ridică cu greu:
– Să știi, nepoate, că am dormit tun. Bun covorul ăsta, zici că-i fermecat!
Intră în bucătărie, aprinse aragazul, apoi începu să cotrobăie prin frigider. Ionuț se apucă să prăjească niște cartofi. Avea să-i facă la fel de buni ca la fast food!
La un moment dat, băiatul zări cu coada ochiului mișcare în grădină. Se uită mai atent și atunci văzu covorul bunicii ridicându-se de la pământ și plutind în dreptul ferestrei. După câteva clipe, covorul își luă zborul către zări îndepărtate. Ionuț îi făcu din mână și șopti:
– Să-i spui mamei că mi-e dor de ea!