Bianca Cazan

12 ani, Buzău, 2018, Școala Gimnazială “G. E. Palade”

Diplomă de “Nou Povestitor”

Cu mulți ani în urmă, am construit primul meu om de zăpadă împreună cu bunicul. Aveam trei ani, așa că, mai mult bunicul meu muncea, iar eu mă uitam la el cu totul şi cu totul fascinată. Eu doar îl decoram, îi așezam ochii negri din cărbune, nasul de morcov și o mătură ciufulită găsită prin curte.

De asemenea, în acest an am făcut un om de zăpadă, deoarece acest fapt a devenit o tradiţie. Îl construiam cu acelaşi entuziasm pe care îl aveam şi în copilărie. Eram foarte bucuroasă şi parcă îmi aminteam de anii anteriori, când îl realizam cu bunicul meu. Însă, din păcate, toate au un sfârşit, omul se topea încet, încet, apoi devenea un morman de zăpadă şi în final, o baltă de apă.

Întotdeauna mi­am pus întrebarea: ”oare unde se duc oamenii de zăpadă vara?”, aşa că, singură am găsit un răspuns. Fizic, oamenii se topesc, dar spiritul lor ajunge la Polul Nord.

În fiecare vară este ”Reuniunea Tuturor Spiritelor Oamenilor De Zăpadă De Pe Glob”. Aceştia îşi povestesc unii altora despre copilaşul care i-a construit. Unii oameni sunt mai lăudăroşi, spunând că cei care le-au dat viaţă au fost mai creativi, iar alţii sunt mai modești. Eu sunt convinsă că spiritul omului de zăpadă pe care l-am realizat este mândru de mine şi doreşte să revină cu mare drag, în fiecare iarnă, în curtea mea.

Acum am realizat că în fiecare an când se aşterne omătul pufos peste pământ, iar eu ies afară să construiesc un nou om de zăpadă, spiritul său e cel de acum opt ani, când am făcut primul meu omuleţ de nea.

Spiritul omului de zăpadă va dăinui veşnic în amintirea mea!