Anca Stancov

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

– Eu nu știu de unde și până unde aşa idee … auzi, ce temă, să facem un covoraș în vacanța asta de iarnă!
Robin, un băiat de 9 ani, mormăia încruntat. Venise de la școală și trântise ghiozdanul nervos:
– Miaauu, dar eu ce vină am! se auzi un glas rârâit din spatele ghiozdanului. Că era să îmi șifonezi bunătate de coadă!
– Ei, îmi pare rău, Steluțo … dar, vacanța pe care am așteptat-o atât e pe cale să se transforme într-un dezastru. După ce că nu e sigur că o s-ajung la străbunicu’ la curte, acum asta … De-zas-tru, repeta Robin, aşa încât pisica să înțeleagă ce vorbește.

Steluța era o pisică specială. Neagră tăciune, doar la gât avea o pată albă, strălucitoare, în forma de stea. Ca o adevărată pisică năzdravană ce era, continuă să îi vorbească stăpânului:
– Nu știu exact ce problemă ai, dar cred că ai uitat că noi pisicile suntem renumite pentru tors. Eu vin dintr-o adevărată familie de artiști, mama și surorile ei erau vestite pentru în felul în care combinau și încurcau ițele stăpânelor lor. Cuvântul “covoraș” sună ademenitor, mai adăugă Steluța, alintându-se de piciorul băiatului.
– Adică, adică … începu să spere Robin, o să mă ajuți tu?
– Păi normal, tu adu niște fire colorate! O să ai un covoraș … de basm!
Robin a adormit îngrijorat în seara aceea, aşa că după nici două ore s-a trezit, săgetat de un gând. Cum – necum, Steluța moțăia așezată pe un covor micuț dar vesel colorat, cu franjuri lungi. El sări cât colo din pat, o luă în brațe și începu să țopăie de bucurie. Steluța se dezmetici repede și începu să strige speriată:
– Stai, stai, nu mai sări, că la a cincea săritură pornește…. Și nu mai avu timp să termine propoziția, că se pomeniră amândoi înconjurați de un fel de ceață parfumată și mov.
Robin stătea nedumerit cu pisica lui în brațe, simțind că zboară. Da, da – că zboară. Nu vedea prea bine în jur, dar era clar că plutește și că vântul îi răcorește obrajii care ardeau de emoție.
– Puștiule … am cam făcut o mare boroboață …și nu știu cum o să ieșim cu faţa curată.
– Ce, ce vrei să spui … întrebă Robin cu voce vinovată.
– Azi-noapte am chemat-o să mă ajute la tors și cusut pe miss Timssy, o străbunică de-a mea. A împletit în covor un Fir-Străfir și … asta e!

Robin o strângea în brațe, fără să poată spune ceva, aşa că Steluța continuă:
– Văd că habar n-ai ce zic. Un Străfir face să zboare lucrul de care e legat. Să vedem dacă putem să-l controlăm și să-l facem să ne ducă unde vrem noi, nu unde vrea el … Știi vreo incantație?
– Ce-i aia?
– Stăpâne, mă dezamăgești. E o poezie fermecată, care să ne ajute la un aşa necaz…
Robin se gândi câteva secunde. Trebuia să fie mai curajos, în primul rând. Și apoi trebuia să profite de ocazie. Unde îi ducea covorul? Nu știa, dar ar fi putut să încerce ceva ce visa demult… Dacă pisica îi cerea o poezie, avea una:

Călători în timp să fim
În trecut să poposim.
Fir-Străfir du-ne ușor,
La străbunicul meu aviator.

Cât ai clipi, covorașul și cei doi pasageri fură înconjurați de un vârtej de nisip strălucitor. Se ridicară sus de tot și apoi pătrunseră în ceea ce părea o clepsidră uriașă. Covorul îi ducea într-adevăr în timp, cu mai mult de șaptezeci de ani în urmă.
– E clar, văd că o duci din boroboață în boroboață! Nu puteai și tu să ceri să mergem la mare? Eu pescuiam, tu înotai, eram fericiți! Puteai să ceri să mergi în cel mai mare parc de distracție din lume, sau în Țara Dulciurilor! De Egipt, unde pisicile sunt venerate, n-ai auzit?
– Multă lume poate să călătorească acum într-o țară, sau într-un un oraș anume de pe glob. Sunt avioane, trenuri, vapoare – până la urmă nu mai e chiar aşa de greu, nu? Dar în timp … nu merge nimeni în timp, exclamă Robin, încântat de ideea care-i venise.
– Bine, adevărat. Dar măcar de data asta ascultă-mă, te rog! Orice ar fi, nu vorbi cu nimeni. Nu trebuie să ne simtă careva, nu trebuie să se știe că am ajuns aici. Promite-mi, mai adăugă pisica.
– Păi … să nu vorbesc deloc cu străbunicu’?
– Nu, nu! Exact asta nu trebuie să faci! Steluța aproape că îl zgârie de teamă.
– Bine, promit. O să am grijă, făcu Robin cu mare seriozitate.

Nici nu terminară bine de vorbit că și văzură cum dispare din jurul lor aburul strălucitor. Se aflau într-o cameră frumoasă, luminoasă, care i se părea cumva cunoscută lui Robin – era camera bunicilor, din casa de la țară. Se învârtea de colo – colo, curios. Vedea cărți, caiete dar și multe foi cu desene, cele mai multe avioane. Lipici, fel de fel de scândurele, sârme colorate, foarfeci și cleștișori. Începu să scotocească prin sertarele bibliotecii. Găsi o bomboană și când se pregătea să o bage în gură, pisica îi sări pe umăr.
– N-ai voie, cine știe cum o să reacționeze stomacul tău!
– Ai dreptate, e cam veche, are vreo 70 de ani, făcu haz băiatul, punând-o la loc.

De-afară se auzeau râsete și glasuri de copii. Robin se uita cu ochii mari de uimire la un băiat care-i semăna. Se jucau veseli, făcând să plutească un fel de avion – zmeu, construit din lemn și foi de hârtie colorată. Nepotul își privea străbunicul și inima îi bătea tare, gata să-i sară din piept. Uimit, înțelegea cu dragoste și bucurie că bătrânelul cel blând a fost cândva un puști ca și el, alergând fără să știe ce e aceea o durere de genunchi.

Pe un colț de masă erau înșirate peste 10 avioane de hârtie, nu mai mari decât degetul arătător, cu modele și culori diferite. Robin scoase din buzunar încă unul, foarte asemănător, îl puse în rând cu celelalte și-i șopti pisicii:
– Uite, ăsta e un avion pe care mi l-a dat străbunicu’ anul trecut, în vacanța de vară. Mi-a zis că e un avion fermecat, care se întoarce mereu de unde a plecat…Oare să fie aşa de vechi, de fapt? O să-l întreb; abia aștept să vină vara, să-l văd din nou, e cel mai bun străbunic, știe cele mai îndrăznețe povești și cele mai haioase glume!

Pisica țâșni brusc pe pervaz. Copiii se pregăteau să intre în casă.
– Trebuie să plecam acum, imediat! NU se poate să ne vadă aici!
– Dar cum, cum plecăm?
– Hai, pe covor, fă un salt cu picioarele încrucișate, repede!

Sigur că Robin și Steluța au ajuns cu bine înapoi, în timpul și în casa lor. Când să răsufle ușurați, băiatul a fost săgetat de un gând înspăimântător: prețiosul lui avion de hârtie rămăsese pe masa străbunicului … A vrut să-i spună și pisicii; era cam speriat. Pe urmă și-a amintit că avionul era fermecat și că se întoarce mereu de unde a plecat…Putea să fie liniștit. I-a trimis în gând un zâmbet poznaș bătrânului aviator.
– Mulțumesc pentru excursia asta, Steluțo. Acum, hai să ne culcăm, mai avem puțin timp de dormit!
– Da, puștiule, să ne culcăm … dar ia zi, mâine unde ne mai ducem?