Lizica Marinescu

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

Aşa cum mă aşteptam, şi anul acesta, tot mie mi-au fost date, pentru curățare, covoarele bunicii.

M-am resemnat şi m-am apucat de ce aveam de făcut. Orice aş fi spus în apărarea mea era desfiinţat încă de la început, aşa că, ştiind că nu aveam sorţi de izbândă, nici nu mă mai oboseam să protestez. Iar ratam întâlnirea cu fetele dar recunoșteam în sinea mea că trebuie să le ajut pe mama şi pe bunica.

– Dar de ce eu? Nu era rândul mătuşii Aurora? încercam eu să scap de sarcini.

– Doar ştii bine că Aurora nu ne poate ajuta zilele astea, ţi-am mai spus, o să o ajute şi ea pe buni când se întoarce, săptămâna viitoare. Până atunci trebuie să o ajutăm noi, mă potolea mama cu voce blândă.

De fapt, covoarele trebuiau doar scoase puţin la aer. Mirosul de pelin şi de levănţică te ameţea când intrai în camera bunicii, unde-şi ţinea covoarele lăsate moştenire de la mama ei şi pe care tot insista că le va lăsa moştenire la rândul său nepoatelor, adică mie şi soră-mii.

Am scuturat covorul bunicii şi abia atunci am văzut că de unul dintre colţuri era agăţată eşarfa sa preferată, cea din mătase naturală, rămasă din zestrea mamei sale. Şi câte poveşti auzisem despre acea eşarfă! Nănuchi, căci noi aşa o numeam pe mama bunicii, o primise în dar de la soţul său, infirmier pe front, care ajunsese la un moment dat până în Indochina. De acolo adusese o eşarfă din mătase naturală. Aceasta avea o culoare verde smarald, aşa cam cum ne imaginasem noi că ar fi apa din Marea Chinei, şi semăna oarecum cu nuanţa ochilor lui Nănuchi.

***

Deşi în acea zi era doar o slabă adiere de vânt, eşarfa zbură imediat, parcă făcându-mi în ciudă, şi unduindu-se uşor nu se opri decât pe schela din blocul care era în construcție de cealaltă parte a străzii. Până să-mi dau seama cum să fac să o recuperez, am apucat să văd cum un mic omuleţ de pe schelă o ia şi, parcă nevenindu-i să creadă, pipăi ţesătura şi o îndesă pe furiş în buzunarul interior.

Aveam să aflu ulterior, că eşarfa bunicii semăna izbitor cu cele ţesute de mama muncitorului chinez de pe schelă. Cînd a văzut eșarfa și-a amintit toate momentele frumoase petrecute alături de cei dragi, în ţinutul său  de la Răsărit. De cinci ani nu mai ajunsese acasă, îşi vedea copiii doar cateva minute, la sfârşitul săptămânii, când vorbeau pe net. Dar avea grijă să nu le lipsească nimic.

Când vorbeau pe skype, le povestea copiilor săi despre ţări îndepărtate şi oamenii întâlniţi, chiar dacă el, de când ajunsese în Romania, nu ieşise nicăieri în afara oraşului. Dar vedea cu ochii minţii toate imaginile din cărţile de poveşti citite pe când era copil şi încerca să le să transmită şi copiilor săi pasiunea pentru citit. Ba chiar inventaseră un joc in care djini, dragoni care suflau flăcări pe nări, tâlhari, cadii, maeştri ai spadei sau ai artelor marţiale, domniţe, covoare zburătoare sau lămpi fermecate, ba chiar şi vestita maşină ajunsă pe lună prindeau viaţă ca într-un adevărat ţinut fermecat.

La sfârşitul fiecărei convorbiri săptămânale alegeau împreună întâmplarea care trebuia continuată, într-un mod cât mai neobişnuit până la următorul apel video.

Astfel au apărut născociri în care fata de împărat era cel mai iscusit spadasin din ţinut şi care, deghizându-se în călugăr, i-a pedepsit pe răufăcătorii care asaltaseră templul. Sau altele, în care dragonii erau nişte simple bone îngăduitoare care scoteau aburi, în loc de flăcări, pe nări atunci când copiii refuzau să mănânce legumele din farfurie.

Când am auzit pe unde l-a purtat viața, am cedat eşarfa în schimbul unei poveşti scornite de Jin Xiao. El avea mai mare nevoie de eşarfă decât mine, mi s-a părut atunci! Aşa am aflat istoria eșarfei țesute la lumina Lunii :

***

Se spune că o tânără nevastă i-a ţesut soţului său o eşarfă care să-l însoţească şi să-l ferească de rele în lungul drum pe care tânărul trebuia să-l facă până în ţinutul vecin. Fata deprinsese darul de-a ţese cu fir vrăjit de la bunica sa, o fostă mare vrăjitoare. Totul era să ţeşi la lumina Lunii, îngânând un descântec.

Pentru că într-una dintre seri cerul era acoperit de nori şi lumina Lunii nu ajunsese până la eşarfă, se pare că puterea vrăjii a slăbit, astfel încât tânărul a plecat în ţinutul vecin dar nu şi-a mai găsit drumul înapoi spre casă.

Eşarfa era făcută dintr-o mătase anume, ţesută la lumina Lunii, cu o culoare albastru argintie. Special la această eşarfă era faptul că-şi schimba culoarea începand cu verde smarald (când se afla în preajma unui suflet curat), până la roşu aprins (atunci când se afla în apropierea unei persoane care emana energii negative). Legată la încheietura mâinii celei care o ţesuse, eșarfa avea darul de a o purta pe tânără şi pe însoţitorii ei prin văzduh, străbătând distanţe foarte mari în doar câteva clipe.

Tânăra soţie şi-a luat copilul şi a plecat în căutarea soţului său, întrebând pe fiecare trecător dacă i-a văzut omul. A aflat astfel, că în urmă cu ceva timp, câţiva călători au fost luaţi de piraţi, urcaţi cu forţa pe vasul acestora şi duşi peste mări.

Cu primul vas care pleca din port, mama şi fiul său plecară şi ei. După multe săptămâni petrecute pe mare au găsit o mică insulă ai căror locuitori erau foşti prizonieri ai piraţilor. Majoritatea îşi pierduseră speranţa de a se întoarce vreodată acasă. Şi totuşi. Soţul femeii îşi ridicase un adăpost pe o mică colină, iar în vârful unui tăruş legase eşarfa, aşa încât aceasta să poată fi văzută de la mare distanţă.

Mare bucurie trăiră cei doi tineri şi băiatul lor în momentul regăsirii! Nu rămânea decât să-şi lege eşarfa de încheietura mâinii şi rostind împreună cuvintele descântecului, același descântec șoptit de tânără la lumina Lunii, să ajungă pe nevăzute şi pe negândite acasă, unde lumea parcă nici nu-şi dăduse seama de lipsa lor.

Nici până în ziua de azi nu i-am spus bunicii ce s-a întâmplat cu eşarfa ei.