Ana Groszler

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

Miercuri dimineață anunța o zi obișnuită în AntarcticusPolOpus. Doar că Grif se afla în mare întârziere, iar asta nu era deloc ceva obișnuit pentru el. Pe la amiază trebuia să spună câteva cuvinte la Întâlnirea Oamenilor de Zăpadă Ce Nu Se Topesc și încă nu ajunsese să își ridice costumul și papionul de la curățătorie.

Și-a încălțat în grabă tenișii preferați, a luat rucsacul din cuier și a ieșit din casă, însă somnoros cum era, nu a băgat în seamă covorul așezat în fața pragului și s-a împiedicat de el. A aterizat cu nasul în pământul încă mocirlos după ploaia din timpul nopții și, întins pe jos, își spuse că lucrurile nu puteau merge mai rău de atât. S-a ridicat bombănind, când a văzut doi ochi clipind misterios printre cutele țesăturii colorate. Era nimeni altul decât covorul.

— Tu de unde oi mai fi apărut? s-a întrebat Grif cu voce tare.
Treabă lungă si încurcată,  a răspuns covorul.
Poți vorbi?
Desigur, doar sunt un covor fermecat. Și dacă mă poftești înăuntru, vei afla și povestea mea, domnule…
Spune-mi “Grif”, fără “domnule”. Eu te poftesc înăuntru, dar sper că nu vrei să te car în spate.
Mă descurc și singur, a spus covorul și cât ai zice “haț!” s-a rostogolit peste prag până în casă. Vezi tu, numele meu este Îmblederel și vin dintr-o veche familie de covoare, ce aparține unor… și-a început covorul istorisirea, nerăbdător să o împărtășescă și altora. Dar o bătaie strașnică și neașteptată în ușă a zgâlțâit casa din temelii și l-a întrerupt.

“Bum, Bum, bum”! s-a auzit, iar musafirul matinal a tăcut mâlc și s-a ascuns iute sub balansoarul din sufragerie.

Știu că ești aici, covorule! a răsunat o voce aspră și stomacul lui Grif s-a strâns până s-a făcut mic, mic de tot. Ieși degrabă, că nu avem timp de pierdut. Azi trebuie să fugărim prințese și să cucerim castele!
Nici nu mă gândesc! a protestat Îmblederel, căruia, la adăpostul balansoarului, îi revenise vocea. M-am săturat să alergăm ca zevzecii după prințese, să ne încrucișăm spadele cu feți frumoși și să răscolim grădinile după mere de aur. Mereu luăm bătaie și ne facem de râs.

În timpul asta, Grif s-a apropiat de geam, curios să vadă cu cine discuta musafirul său. Priveliștea i-a dat fiori. O matahală ciufulită își tot fâțâia buzduganele pe lângă igluu și scruta împrejurimile cu ochii săi bulbucați și negri ca smoala. Avea două picioare și două brațe acoperite cu solzi, iar la mâini gheare lungi și încovoiate, cu care își scărpina din când în când obrajii brăzdați de cicatrici.

O revoltă, carevasăzică! Nu îmi plac revoltele, a mârâit uriașul.
De azi începând, nu mai dau nici măcar un cartof încolțit pe ce îți place ție. Stai să desfacă Baba Cloanța legătura noastră magică și atunci voi putea să îmi aleg un stăpân mult mai inteligent decât o grămadă de mușchi și un borcan cu marmeladă în loc de creier. Poate chiar pe omul acesta de zăpadă, căci sigur are mai mult bun simț și istețime decât Măria Ta, a zis covorul zeflemitor.
Nu cred că-i indicat să îl enervezi, l-a prevenit Grif pe Îmblederel, care făcea pe viteazul și se strâmbă în fel și chip la uriaș, știind că acesta nu îl poate zări prin pereții igluului.
Nu te teme, omule de zăpadă. E doar un băiețel răsfățat, pe cale să își piardă jucăria.
Mda, un băiețel înalt cât un munte și foarte supărat. Îl cunoști, așa-i? a întrebat Grif și abia atunci și-a dat seama cât de tare îi clănțăneau dinții în gură. Cel mai probabil nu din cauza frigului, căci afară era o zi senină și plăcută de toamnă.
Pe zmeul Paraleu? Bineînțeles, e stăpânul meu, iar eu sunt covorul lui zburător.
Un zmeu, așadar. Eu știam că zmeii nu au nevoie de covoare pentru a se deplasa, ci zboară pur și simplu.
Așa este, a spus covorul. Doar că Paraleu e cam nătâng și nu se prea pricepe să zboare. Nici să scuipe foc nu știe, știe doar să meșterească buzdugane și să le mânuiască.
Of, numai de un zmeu și al său covor zburător nu aveam eu chef azi.
Cu un strop de noroc, voi fi în curând fostul său covor zburător. Spune-mi, pe unde pot ieși mai repede de aici?
Pe ușa din față, bineînțeles.
Nici nu mă gândesc, riscăm să dăm nas în nas cu stapână-miu, a zis covorul.
Cum adică “riscăm”? Să faci bine, dragă Îmblederel, să nu mă amesteci în treburile voastre.
Te anunț că ești deja amestecat, a zâmbit subțire covorul și, privind când la zmeu, când la Îmblederel, Grif s-a lămurit că cel din urmă a avut dreptate.
Fie, a oftat el resemnat. Totuși de ce nu poți ajunge singur la Baba Cloanța și e nevoie să mă târăști după tine?
Pentru că nouă, covoroarelor zburătoare, ne trebuie cineva care să ne arate calea, altfel ne rătăcim.

Grif a vrut să îi spună că el, Îmblederel, s-a putut descurca și singur din moment ce ajunsese pe pragul casei sale fără îndrumarea lui Paraleu, însă strigătele războinice ale zmeului nu i-au mai dat răgaz pentru o discuție filosofică.
Vino repede după mine, dar când vom fi iar în siguranță, e obligatoriu să lămurim chestiunea asta cu stăpânul, a zis Grif.
Prea bine. Și ia și asta, te rog, a arătat Îmblederel spre o geantă atârnată de el, pe care scria “În caz de nevoie, trage fermoarul”. Sigur ne va trebui.

Cu geanta pe umăr, Grif a deschis o trapă secretă aflată în podeaua camerei și a coborâ apoi un șir de scări abrupte. Covorul l-a urmat îndeaproape țopăind caraghios, căci nu avea picioare să poată merge, și împreună au ajuns în pivniță.  Acolo își ținea omul de zăpadă proviziile de iarnă, clăparii și schiurile, cizmele de ploaie, umbrelele, jobenurile, salopeta și ustensilele de mecanic și câteva cutii cu amintiri din copilărie. Ale sale, dar și ale copiilor pe care îi cunoscuse de-a lungul iernilor ce le traversase pe când era doar un om de zăpadă. Când i se făcea dor de zilele acelea, le privea și îi mai trecea puțin.

Poate nu ar fi rău să renunț la meseria de contabil și să revin la principala mea ocupație”, s-a gândit Grif, însă gândul a zburat la fel de repede cum a venit. După ce au străbătut pivnița în grabă, Grif și covorul au urcat un alt rând de trepte, mai puțin abrupte decât primele. Acestea i-au scos scot la aer, chiar în spatele casei.
Sper că poți zbura în condiții vitrege, a spus Grif, arătând spre zmeu. După ce bătuse o vreme la ușă, fără să i se deschidă, Paraleu o scosese din balamale și privise înăuntru. Cum fusese de așteptat, nu mai găsise pe nimeni și se înfuriase. Iar acum că îi zărise, se îndrepta spre ei cu o falcă în cer și cu una în pâmânt, așa cum îi stătea bine unui zmeu adevărat. Părul îi flutura în vânt, ochii i se învârteau în cap precum moriștile și mâinile puternice în mănuși lungi de piele zdrăngăneau buzduganele.
Urcă-te în spatele meu și să pornim degrabă! a zis Îmblederel, apoi a spus “Țuști, zum, țuști!”.  Pe dată s-a auzit un zgomot ca de motor înecat și cei doi au constatat că rămăseseră lipiți de sol, în timp ce zmeul se apropia din ce în ce mai tare de ei, urlând și amenințându-i din depărtare. Îmblederel a închis ochii, a inspirat adânc și a mai spus încă o dată vorbele magice “Țuști, zum, țuști !”. Se auzi un bâzâit timid, dar Îmblederel tot nu reuși să se înalțe îndeajuns. În ochii covorului se întrezărea, cum era de așteptat, panica, așa că omul de zăpadă și-a luat inima în dinți și a spus și el “Țuști, zum, țuști!”. Zumzăitul s-a întețit, până ce a devenit de-a dreptul asurzitor, iar covorul s-a întins și, vum!, s-a înălțat sprinten printre păsări și nori.
Ți-am zis eu, am nevoie de un stăpân! a spus Îmblederel.
Sau de mai multă încredere în tine! i-a strigat Grif, însă covorul nu l-a mai auzit.

Nu a trecut mult și zmeul i-a ajuns din urmă, trosnind și bufnind, mai ceva ca vremea rea.
Grif, vezi că în geantă e o perie. Găsește-o și arunc-o! a zis Îmblederel.

Omul de zăpadă a luat peria din geantă și a azvârlit-o cu toată puterea înspre zmeu. Sub ochii săi uimiți, a apărut un câmp ticsit cu știuleți de porumb înalți până la cer.

Năucit de atacul surpriză, zmeul nu a mai știut ce să facă și s-a pierdut printre știuleți, iar călătorii noștri au răsuflat bucuroși că, cel puțin pentru o vreme, au scăpat de el. Mai aveau încă două vârfuri de munte de trecut și gata!

Numai că Paraleu, mugind ca un taur, a secerat știuleții cu buzduganele și a pornit mai departe pe urmele celor doi. Între timp, aceștia izbutiseră să traverseze un vârf de munte, însă când să-l treacă și pe al doilea, Grif a văzut că zmeul îi ajunsese iar.

Scoate pliculețul de ceai din geantă! a spus covorul.
Nu cred că-i momentul potrivit pentru un ceai! a zis Grif.
Ai încredere în mine și aruncă pliculețul! a repetat covorul.

Omul de zăpadă s-a scuturat ca de-un vis urât și a aruncat cu putere pliculețul de ceai înspre Paraleu. Ceva a început să bolborosească și, când a privit din nou, Grif a văzut cum, în spatele lor, creștea o mare gri și învolburată. Zmeul, scrâșnind din dinții săi strâmbi, s-a luptat cu valurile înspumate, până când urletele i-au devenit din ce în ce mai slabe și, în cele din urmă, nu s-au mai auzit deloc.

După ce au traversat și cel de-al doilea pisc de munte, Grif și Îmblederel s-au oprit în fața unei păduri întunecate și tăcute, cu copaci groși de nu îi puteau cuprinde doi oameni în brațe. Pe scoarța unuia, cineva scrijelise un avertisment pentru îndrăzneții care se avântau în adâncul pădurii: “Aici locuiește Baba Cloanța. Faceți cale întoarsă, dacă nu vreți să o întâlniți!” Omul de zăpadă a coborât din spinarea covorului, iar acesta l-a urmat, țopăind. Au mers ce au mers, strecurându-se cu greutate printre copaci, tufișuri și flori, tresărind la fiecare sunet neobișnuit și întrebându-se când oare vor ajunge.

Cu cât înaintau, copacii devenau mai rari și mai subțiri și, de undeva, de printre trunchiurile lor, se auzea o voce cristalină. Nu mică le-a fost mirarea aventurierilor noștri când, printre frunze și flori, au zărit un luminiș, în care se afla o căsuță colorată. Nici urmă de cocioaba Babei Cloanța sau de hârcă și, în fața căsuței ca de turtă dulce, o fată tânără învârtea într-un cazan cu ditamai polonicul.

Când i-a văzut, le-a spus veselă ca o privighetoare:
Aaa, Îmblederel și Grif. Poftiți, vă rog! Vă așteptam.

Cei doi s-au apropiat surprinși că mândrețea asta de fată le știa numele, deși niciunul nu-și amintea s-o mai fi văzut până atunci.

O căutăm pe Baba Cloanța. Avem nevoie de ajutorul ei într-o chestiune foarte importantă, a spus covorul și a privit în jur îngrijorat că nu va dura mult până ce se vor trezi iar cu zmeul pe cap.
Mătușa mea nu e aici. Oamenii au obosit-o cu solicitările și răutățile lor, așa că a plecat în vacanță să se adune și să își recapete puterile. Dar vă pot ajuta eu, a zis fata. Sunt Zâna Mirabela și Baba mi-a spus că veți veni. Ceva în legătură cu o dezlegare, așa-i?
Așa-i, au dat din cap călătorii, fericiți că necazurile lor se apropiau de sfârșit. Însă fericirea le-a fost scurtă.
Aici erați, netrebnicilor! s-a auzit deodată vocea aspră a zmeului. Pasămite, Paraleu sorbise marea cu un pai, pe care numai el știa de unde îl scosese, și izbutise să îi prindă din urmă.
Nu vreau să fie ruptă legătura dintre mine și covor, se aude?! a tunat el.
În schimb, eu vreau! a spus covorul. Iar pe acest om de zăpadă, îl vreau drept stăpân.
Să nu fie cu supărare, dar eu nu doresc să fiu stăpânul nimănui, s-a împotrivit Grif. Vreau doar să ajung acasă.

Fata și-a plimbat privirea de la unul la altul și și-a dus, gânditoare, mâna la tâmplă. Era atât de serioasă, că niciunul nu îndrăzni să scoată vreun cuvânt.

Într-un târziu, Mirabela a spus:
Baba Cloanța m-a împuternicit să am grijă de cei care îi vor călca pragul cât va fi ea în vacanță. Așadar dacă se dorește cu adevărat, pot face dezlegarea.
Minunat! a zis covorul.
Mă opuuuuun! a zis Paraleu.
Însă înainte de a o face, vă propun altceva, a continuat fata.
Ce anume? au exclamat Grif, Îmblederel și Paraleu într-un glas.
Ce ai spune tu, zmeule, dacă în loc să fugărești prințese, le-ai salva? Și în loc să furi mere de aur sau să distrugi castele, le-ai păzi? a întrebat Mirabela.
Și nici cu feți frumoși să nu îmi mai încrucișez spadele?
— Nici.
Păi nu se poate. Ce fel de zmeu aș mai fi eu? s-a bosumflat Paraleu.
Unul bun, i-a răspuns fata.
Nici nu mă gândesc. Maică-mea mi-a spus în repetate rânduri că, dacă mă împotrivesc tradiției zmeiești, o să îmi sară ochii, o să îmi cadă dinții, cunoscuții noștri o să mă renege și, cel mai grav, o să îmi pierd puterile. Nu vreau să mi se întâmple una ca asta.
Mare scofală. De parcă ai avea ce puteri să îți pierzi! a pufnit covorul.
Totuși nu e cam plicticoasă? a bâiguit zmeul, privindu-l chiorâș pe Îmblederel.
Ce anume? a întrebat fata.
Bunătatea.
Nicidecum. Dar trebuie să încerci ca să te convingi singur, a spus Mirabela.

Zmeul s-a uitat la covor. Trecuseră prin multe împreună și, deși întreaga suflare zmeiască obișnuia deseori să glumească pe seama lui pentru că nu putea să zboare și să scuipe foc, Îmblederel nu a cerut alt stăpân. Dar acum era obosit și sătul de ciorovăielile lor. Pe deasupra, dovedise mai devreme că se putea descurca foarte bine și fără el. Cât despre bietul om de zăpadă care fusese amestecat în cearta asta prostească, ce să mai zică?

Apoi Paraleu și-a amintit de maică-sa. Zmeoaica își luase lumea-n cap într-o zi, fără să anunțe unde pleacă și dacă se va mai întoarce vreodată. Nu mai avea, așadar, cine să îl amenințe cu tradițiile, iar el se plictisise să râdă și curcile de fiecare dată când un voinic călare pe-un cal năzdravan îl învingea în luptă dreaptă.

Adevărul e că m-am săturat să fiu mereu ală rău, a spus zmeul. Vreau să fiu bun și m-aș bucura dacă Îmblederel ar vrea să mai rămână alături de mine. Putem încerca o vreme și, dacă purtarea mea tot nu îl va mulțumi, e liber să își găsească un nou stăpân.
Iar eu sunt pregătit să îi mai dau zmeului o șansă, a spus covorul, după ce a ascultat și a cântărit vorbele lui Paraleu. Doar că, de acum înainte, în loc de stăpân, aș dori să îmi fie copilot.
Dacă nu ai fi spus-o tu, aș fi spus-o eu, a zis zmeul.

După goana teribilă de mai devreme, furtuna a trecut și lucrurile s-au aranjat destul de bine pentru toată lumea. Lui Grif i s-a părut puțin ciudat că fata nu arăta deloc surprinsă de întorsătură lucrurilor. Și chiar nu era. Căci în cazanul în care Zâna învârtea mai devreme polonicul, fierbea o poțiune fermecată în zeama căreia se oglindeau firea și dorințele ascunse ale tuturor viețuitoarelor. Acolo a citit Mirabela în adâncul sufletului de zmeu și a aflat că uriașul era, de fapt, blând și săritor, nicidecum un hăbăuc arțăgos.
Ce-ai zice, Îmblederel, dacă facem chiar acum prima noastră faptă bună și-l conducem pe Grif înapoi în lumea sa, la curățătorie să își ridice costumul și papionul? a zis zmeul.
Faceți voi asta pentru mine?
Măcar atât, după toată brambureala asta, a răspuns covorul.
Hai că nu a fost chiar atât de râu! a râs Grif. Dacă ne grăbim, ajungem la timp.

Zis și făcut. Zmeul s-a suit împreună cu Grif în spinarea covorului și a rostit cuvintele deja știute “Țusti, zum, țuști!”. De îndată, Îmblederel și pasagerii săi au decolat în cea mai mare viteză spre AntarcticusPolOpus.

Întâlnirea Oamenilor De Zăpadă Care Nu se Topesc a fost un succes, iar Grif s-a descurcat foarte bine. Asta v-o pot spune chiar zmeul și covorul care l-au aplaudat din public, încântați că au fost și ei prezenți. Bineînțeles, după ce oamenii de zăpadă au primit asigurări de la zmeul însuși că nu îi va folosi drept înghețate, nu se va scobi în nas cu picioarele scaunelor și nici nu va face vreo altă trăsnaie de care numai un zmeu adevărat ar fi fost în stare.

Totuși, mă întreb, cine s-ar încumeta să spună că zmeii adevărați nu pot și ei fi buni și săritori? Cine?