Monica Patriciu

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

E o poveste pe care o știu bine pentru că am trăit-o, prin urmare e o poveste adevărată. Ce-ar fi să v-o spun și vouă? S-ar putea să vă placă.
Sunt un covor destul de vechi, culorile mele s-au cam șters, m-am subțiat puțin și pe alocuri sunt rupt, dar din fericire, noi, covoarele, avem o viață destul de lungă. Mult mai lungă decât a altor obiecte din casă care se sparg sau se strică una două și trebuie duse la gunoi. Îmi amintesc că demult, tare demult, pe vremea când eram foarte tânăr și arătam excelent, bunicul bunicului lui Călin, un om foarte curios căruia îi plăcea să călătorească prin toată lumea, m-a descoperit pe o tarabă într-un bazar dintr-o țară îndepărtată, și cu toate că eram tare scump, i-am plăcut atât de mult încât nu s-a mai putut despărți de mine. Așa că m-a cumpărat și m-a dus la el acasă. O vreme și cei din familie, și musafirii m-au admirat și au spus că eram deosebit de frumos. Da, aveau dreptate. Dar absolut nimeni n-a bănuit că eu nu sunt un covor oarecare, ci unul zburător. Nimeni nu și-a putut imagina că eu pot să plutesc prin aer, nu chiar ca o pasăre sau ca un avion, dar totuși, dacă vreau, reușesc să zbor. Da, ăsta e secretul pe care l-am păstrat cu mare grijă. La un moment dat, cei din casă s-au plictisit de mine, li s-a părut că miroseam a vechi, așa că m-au strâns și m-au pus în debara, alături de o mulțime de lucruri inutile, de care nu se îndurau să se despartă.
Mi-a fost tare greu să mă obișnuiesc să stau în locul acela. Era mult praf, înghesuială, dezordine și întuneric. Dar, din fericire, în debara nu mă deranja nimeni și nimic. Era liniște și puteam să dorm pe săturate. Iar eu sunt tare somnoros. Numai că viața mea tihnită și fără griji s-a sfârșit brusc, în ziua în care în debara s-a furișat Călin. L-am auzit plângând și m-am mirat foarte tare. Pe băiat îl știu de când s-a născut. E un copil vesel care râde tot timpul, țipă, uneori cântă și se joacă de dimineața până seara cu surorile lui puțin mai mari, Ana și Maria. Am vrut să aflu de ce era atât de supărat.
Auzind întrebarea mea, băiatul a tresărit și s-a uitat atent de jur împrejur.
– E cineva aici? Nu te văd. Cine ești? Unde te-ai ascuns?
– Sunt eu, covorul cel vechi. Nu mă vezi? Sunt chiar aici, lângă tine.
– Tu? Dar eu știu că un covor nu vorbește niciodată! Nu poate să vorbească!
– Ba uite că poate! Eu par a fi un covor ca toate covoarele, dar sunt un covor neobișnuit. Pot să vorbesc, și dacă vreau, pot să și zbor!
– Adică tu ești un covor zburător? Măi, să fie! Nu te cred!
– Te-am întrebat de ce ești atât de supărat și nu mi-ai răspuns.
– Păi, cum să nu fiu supărat? Abia am împlinit șase ani. Înainte de ziua mea toți m-au întrebat ce cadou îmi doresc. Le-am spus că nu vreau decât un cățel. Atât. Un cățel. Indiferent de rasă, de culoare sau de mărime. Cățel să fie. Și, de ziua mea, am primit o mulțime de cadouri. Haine, jocuri, mașinuțe și cărți. Iar surorile mele împreună cu bunica mi-au făcut un tort în formă de rachetă. Mi-au plăcut toate darurile, dar eu îmi doream altceva. Așa că am fost cam dezamăgit. Noroc că spre seară a trecut pe la noi și unchiul George, fratele mamei. N-a venit sigur. Mi-a adus un cățel pe care l-am îndrăgit din prima clipă. De cum l-am văzut, l-am luat în brațe și el m-a lins cu limbuța lui umedă și aspră și a dat din codiță minute în șir. L-am botezat Max și de atunci noi doi nu ne-am mai despărțit. Am fost în parc împreună, noapte de noapte cățelul a dormit lângă patul meu și în fiecare zi a mâncat tot ce i-am pus în castronel. Noaptea trecută, în timp ce toată lumea dormea, Max s-a furișat în hol și a ros pe îndelete pantofii lui tata. Pantofii cei noi care lui tata îi plăceau foarte mult. Cred că au fost și pe gustul lui Max pentru că din ei n-au rămas decât șireturile și câteva bucățele de piele puțin mai groase. Azi dimineață când a vrut să se încalțe, tata s-a enervat și a strigat la Max.
– De ce taci? Și mai departe ce s-a întâmplat? Hai, te rog, spune-mi!
– Păi n-am ce să-ți mai spun. Decât că atunci Max a dispărut. L-am căutat peste tot, dar nu e nicăieri. Acum înțelegi de ce sunt atât de supărat?
– Da, am înțeles. Știi ceva? Mie nu-mi place să te văd trist și mai ales nu-mi place să te aud plângând. Hai să-l căutăm pe Max împreună. Cred c-o să-l găsim!
– Împreună? Adică eu cu tine?
– Ascultă-mă cu atenție! Ți-am spus că sunt un covor zburător și tu nu m-ai crezut. Dar eu nu mint. Și nu pot să-i sufăr pe cei care mint. Dacă vrei, putem să plecăm imediat. Trebuie să-l găsim pe Max cât mai repede!
Am reușit să fiu foarte convingător așa că băiatul n-a stat pe gânduri și am pornit la drum împreună. Am avut noroc de o zi frumoasă. Cerul era senin, vântul abia sufla și nu era nici cald, nici frig. Noi zburam încetișor pe deasupra caselor și a grădinilor. Deodată Călin a început să strige:
– Stai! Oprește-te! Te rog să cobori! Uite acolo lângă tufele alea mi se pare că văd un cățel! S-ar putea să fie Max!
M-am oprit și de îndată ce am ajuns jos, băiatul a alergat spre animalul pe care tocmai îl descoperise. Nu era Max, ci un cățel slăbănog, cu o mulțime de scaieți în blăniță a cărui poveste ne-a întristat și pe mine și pe Călin. Stăpânului lui, un bătăuș fără pereche, îi plăcea să-l lovească. Așa, fără niciun motiv. Îl legase cu un lanț de metal și zi de zi obișnuia să-l bată cu ce nimerea. Cu piciorul, cu palma sau cu bățul. În loc să-i dea mâncare, îi dădea bătaie. Cu chiu, cu vai într-o zi cățelul a reușit să scape din lanț și dus a fost. Văzând cât era de trist și de speriat, și mai ales cum tremura de foame din toate încheieturile, n-am avut ce face și l-am luat cu noi.
Și apoi ne-am continuat zborul. Și din nou ne-am oprit la rugămintea lui Călin. Așa am cunoscut-o pe Sisi, o pisicuță tare frumoasă cu niște ochi verzi, înecați în lacrimi și cu o blăniță albă ca laptele. Din păcate nici povestea lui Sisi n-a fost veselă. Stăpâna ei, o doamnă foarte bătrână și foarte bolnavă, stătea numai în pat, ofta tot timpul și lua medicamente peste medicamente. Într-o zi s-a simțit atât de rău că a fost dusă la spital. Sisi a așteptat-o cât a așteptat-o, dar i s-a făcut dor de stăpâna ei și a plecat s-o caute. Din păcate s-a rătăcit destul de repede. Apoi a avut ghinionul să întâlnească niște copii care au chinuit-o și au speriat-o rău de tot.
După ce i-a auzit povestea, Călin a invitat-o și pe Sisi să vină cu noi și eu am fost de acord. Era clar că Sisi era în încurcătură și avea mare nevoie de prieteni.
Ne-am continuat zborul în căutarea lui Max. Dar Călin a înțeles destul de repede că mie, un covor bătrân și obosit, nu-mi era prea ușor să-i plimb pe toți, și pe el, și pe cățelul slăbănog și pe Sisi cea frumoasă, așa că m-a rugat să ne întoarcem acasă. L-am ascultat și am făcut foarte bine fiindcă în curte, ne aștepta o bucurie.
Da, așa cum bănuiți, acolo era Max care alerga de colo-colo vesel nevoie mare. Era proaspăt tuns și arăta foarte bine. Și Max mai avea și alte motive de bucurie. Tatălui lui Călin îi trecuse supărarea. Călin era din nou acasă și în curte apăruseră doi prieteni noi.
Asta a fost povestea mea. Sunt fericit c-am putut să-l ajut pe Călin și că i-am salvat pe cățelul slăbănog și pe pisicuța cu ochii verzi. Dar mărturisesc că mă simt tare obosit și abia aștept să mă odihnesc în liniște. Așa că mă duc să mă culc în debara.