Ivan Onofrasc

8 ani

Premiul pentru Cel Mai Bun Nou Povestitor (categoria 7-9 ani)

Undeva, într-un ținut îndepărtat, trăia un băiețel trist, într-o căsuță sărăcăcioasă. Afară era noapte și era așa de întuneric căci nici luna nu trecea parcă pe acolo. Doar lumânarea de pe masă parcă vorbea cu stelele și încălzea mânuțele băiețelului care se ruga.
Băiatul se numea Matei și avea opt ani. Pe patul lui era întinsă o pătură de lână moale ca mâinile bunicii care a lucrat cu drag la ea. Matei era sufletul bunicii. Dar bunica nu mai era cu el. A plecat sus, printre îngeri. Îi era tare dor de ea.
Mama lui țesea covoare. Muncea tare mult și nu mai avea timp de joacă cu Matei. De multe ori, el mânca singur, adormea singur și învăța singur. În seara aceea întunecată băiatul a adormit pe covor. Covorul era făcut de mama lui și încă mai avea mirosul ei. Mama încă muncea în camera alăturată, iar tatăl nu se întorsese încă de la mină.

Visul îl trimise pe Matei într-o călătorie fantastică. Pe covorul de lângă pat, părea acum că zboară. Norii era pufoși ca oițele pe care le avea în curtea părinților. Jos erau sate, orașe, munți, ape și copii peste tot. Matei era uluit de ceea ce vedea. A văzut copii mai mari și mai mici, albi și negri și chiar unii cu o piele gălbuie. A văzut copii cu case mari, cu jucării multe și colorate, cu părinți jucăuși și veseli. Dar a văzut și copii triști care nu aveau ce să mănânce, nu aveau nici hăinuțe, dar aveau vise așa cum avea și el.

Părea că se află într-o călătorie în jurul pământului. Era uimit de ceea ce vedea. Munții cei mari și nesfârșitul ocean… Iar mirosul valurilor, al cireșilor înfloriți și înghețatei cu vanilie l-au fermecat. Vapoarele imense care străbăteau mările, trenurile care scoteau un abur care vrăjea totul în calea lor, toate făceau din visul lui o călătorie deosebită.
Cât de frumos era totul!
Covorul a plutit ore în șir și s-a oprit în curtea unei căsuțe, în pragul căreia stătea o bătrână care avea parcă vârsta timpului. În curte erau multe covoare. Mai lungi, mai scurte, mai colorate, mai vechi. Toate erau parcă o familie. Bătrâna l-a văzut și i-a dat o bucată de lână din cel mai vechi covor. Era roșie. I-a legat un fir de lână la mâna dreaptă și l-a pupat pe frunte ca o bunică. I-a spus că acel fir de lână îi poate îndeplini o singură dorință, dacă o suflă cu toată puterea spre un nor.
Matei a plecat cu covorul. Ochii lui erau la firul de lână. Ce să-și dorească? Ce îi lipsea cel mai mult? Inima lui știa. Da. Își dorea ca toți copiii din lume să se poată juca cu părinții lor. Să adoarmă în brațele lor lângă o carte de povești. Și să existe masă în familie. Da. Voia părinții înapoi pentru toți copiii triști. Deci și pentru el. Așa că a suflat cu toată puterea. Și firul s-a prins de cel mai gras nor.
Când s-a auzit cocoșul, Matei a deschis ochii. Era dimineață, iar el era lângă pat, pe covor. Oare a fost doar un vis?
În bucătărie îl așteptau părinții cu pâine caldă și gem de afine cu smântână. Era mâncarea lui preferată. Când a văzut fețele vesele ale părinților, a știut că nu a fost doar un vis. A știut că toți copiii din călătoria lui erau fericiți ca el, iar asta îl făcea și mai fericit.