Marisa Cristea

14 ani, Satu Mare

Premiul pentru Cel Mai Bun Nou Povestitor (categoria 13-14 ani)

Dragă străbunicule,

 

Mi-ai spus întotdeauna să am încredere în forțele proprii. Mi-ai spus să fiu independentă, ambițioasă, puternică și, cel mai important, să fiu curajoasă. Mi-ai spus că atunci când dau de belea sau când un monstru urât și înfricoșător încearcă să mă sperie, să închid ochii, să trag aer în piept și să mă preschimb în Soldățelul-cu-inima-de-aur-și-voința-de-fier.
Astăzi nu pot să mă mai transform în acel soldățel, străbunicule. Și știi de ce? Pentru că în acest moment îți scriu din Închisoarea Umbrelor, aflată undeva în Deșerturile Sălbatice și mi-e foarte frică. Iar frica îți întunecă conștiința. Îți distruge visele și îți anihilează „super-puterile”. Frica te ucide…
Totul a început acum două seri. Aveam nevoie de ajutor la proiectul pentru istorie și m-ai trimis în pod, după cutia cu fotografiile tale vechi. Mi-am luat lanterna și am urcat repede pe scară. Eram foarte încântată. Mereu mi-a plăcut să privesc pozele în care apăreai îmbrăcat în uniforma ta militară…
Când am ajuns în pod, m-am îndreptat direct spre locul pe care mi l-ai indicat, însă cutia nu se afla acolo. Am ridicat neștiutoare din umeri și am început să cotrobăi prin toate cotloanele. Eram gata să mă dau bătută, când m-am împiedicat de ceva și m-am trezit o secundă mai târziu cu nasul în podea. M-am întors să văd care era obiectul cu pricina. „Ce ciudat!” m-am gândit în acel moment. Lumina lanternei cădea pe un covor rulat pe care nu îl observasem la venire, ceea ce m-a făcut curioasă. L-am desfăcut imediat și l-am netezit puțin cu palma. Nu-l mai văzusem niciodată, însă era de-a dreptul uimitor! Era atât de moale și de strălucitor! Părea brodat cu fir de aur, iar scena pe care o reprezenta covorul era cu siguranță țesută de un profesionist. Detaliile și culorile, fie că era vorba de auriu, roșu ca sângele, albastru de safir sau verde-smarald, îți tăiau toate răsuflarea!
Nu m-am putut abține și m-am întins pe covor, gândindu-mă de ce nu îl țineai undeva în casă. Am închis ochii, încercând să vizualizez din nou imaginea, când am simțit o adiere ușoară de vânt care îmi mângâia obrajii. Cum era posibil? În pod nu existau geamuri care să fi fost uitate deschise! M-am ridicat repede în capul oaselor și am observat cu stupoare că pluteam lin deasupra podelei. Nici nu am apucat să reacționez!
Într-o fracțiune de secundă, covorul a pornit în viteză spre acoperiș. Știam ce urmează și nu putea fi deloc bine! M-am întors pe burtă și mi-am acoperit capul cu mâinile, încercând să mă protejez cât de cât. BUF! Covorul năzdrăvan făcuse o gaură gigantică în acoperiș, iar acum mă purta cu o viteză îngrozitoare printre nori!
Inima îmi bătea de să îmi sară din piept, corpul începuse să îmi tremure și conștiința să îmi pună cele mai nepotrivite întrebări: „Dacă vei cădea? Ce se va întâmpla cu acoperișul străbunicului tău? Dacă năzdrăvanul acesta te va lăsa în mijlocul pustietății și nu se va întoarce după tine?”
Am încercat să mă calmez, însă panica m-a cuprins din nou când am zărit cu coada ochiului parcelele cultivate cu fel și fel de plante, apoi o pădure deasă și turlele alb-strălucitoare ale unor biserici.  Atunci mi-am amintit ce îmi spuneai, străbunicule!
Am devenit în următoarea secundă Soldățelul-cu-inima-de-aur-și-voința-de-fier, iar aceea putea fi aventura vieții mele! Am prins franjurii covorului în mâini și am privit de sus pământul. Când erai acolo, printre nori, părea că stăpânești lumea…
Trecuse ceva vreme de când Fulger – așa îl numisem pe covor – a binevoit să încetinească puțin. Zborul părea mult mai plăcut acum că nu mai exista posibilitatea să fiu aruncată cât-colo! Oricum, avea să îmi pară imediat rău că am gândit asta! Fulger s-a răsucit ca un rulou cu scorțișoară, lăsându-mă fără aer, cu franjurii intrându-mi în ochi și în gură. Covorul nu mai părea la fel de uimitor ca la început! Au trecut câteva clipe în care mă simțisem ca o tornadă, apoi nimic. M-am temut să mișc și un deget! Dacă Fulger o lua razna din nou? Cum nu puteam să văd nimic din cauză că eram încă înfășurată, am hotărât să ies peste câteva minute din acea „capcană”.
Nu-mi venea să cred! MĂ AFLAM ÎN MIJLOCUL DEȘERTULUI! Știam eu! Știam eu! Știam că nu trebuia să mă gândesc că voi fi lăsată în mijlocul pustietății, pentru că tocmai asta se întâmplase! În zadar am încercat să vorbesc cu Fulger, degeaba l-am scuturat și l-am răsucit pe toate părțile, căci n-a mișcat nici măcar un pic. Eram singură într-o mare de nisip, cu soarele arzând puternic deasupra capului. Nu știam ce trebuia să fac în continuare! Îmi pierdusem și ultima speranță, când, scrutând văzduhul cu privirea, am văzut în depărtare un soi de așezare omenească. M-am gândit că poate oamenii care locuiau în acele locuri m-ar putea ajuta să găsesc o cale spre casă, prin urmare am luat-o repejor într-acolo.
Poate că străbătusem deja câteva sute de metri, când Fulger m-a ajuns din urmă și a început să se învârtă în jurul meu. Eram furioasă pe el! Mă adusese în mijlocul deșertului, nu voise să mă ajute la nevoie, iar acum îmi dădea târcoale, ba chiar încerca să mă și oprească să ajung la acel oraș!
L-am prins, așadar, de margini și l-am azvârlit cât colo cu toată puterea, după care l-am rulat și mi l-am petrecut pe după umeri ca să îl pot căra. Pe atunci nu știam că Fulger avea un motiv pentru care ținuse morțiș să mă oprească…
Într-un final, am ajuns la porțile orașului denumit „Deșerturile Sălbatice”, căci așa era înscris pe un palmier pe lângă care trecusem. Întreaga așezare era înconjurată de niște ziduri groase din marmură albă, iar intrarea era protejată de doi bărbați. Gardienii stăteau încordați în fața porții de fier și erau îmbrăcați cu niște șalvari albi și un fel de vestă violet, iar pe cap purtau turbane roșii. Te intimidau cu o singură privire, dar în ciuda acestui fapt, mi-am continuat drumul. Doar eram Soldățelul-cu-inima-de-aur-și-voința-de-fier!
— Papirusul!  a răcnit unul dintre ei.
Mă scuzați? m-am fâstâcit eu.
Cel din stânga  nu a făcut decât să își dea ochii peste cap.
Să o lăsăm să treacă. Nu vezi că are un covor în spate? O fi venit dintr-un regat îndepărtat cu daruri pentru nunta prințului. Poți să îl lași în sala tronului până la contopirea Lunii cu Soarele.
Am aprobat cu o mișcare a capului, deși nu prea înțelegeam ce se petrece. Aparent, mă aflam într-un regat al cărui prinț urma să se însoare. Trebuia să aflu imediat despre ce era vorba!
Odată ce am trecut de gardieni, m-am pierdut în marea de oameni. Orașul era foarte animat. Copiii se jucau sau alergau în fața caselor săpate în stâncă. Puțin mai sus, în ferestrele locuințelor, puteam să zăresc chipul unor femei care întindeau rufele sau făceau de mâncare. Pe stradă, niște bărbați trăgeau căruțe pline cu fructe sau cărau în spate niște saci gigantici. M-am decis să-i urmez, astfel încât puteam trage cu urechea la conversațiile lor și puteam să îmi dau seama ce se întâmpla în jurul meu.
Până la cât putem să ducem darurile?
Prințul a cerut să primească totul până cel târziu la contopirea  Lunii cu Soarele!
Crezi că ne mai putem opri la croitorie? Vreau să îi las nevestei mele un pachet cu mâncare.
Nu îți face probleme. Avem timp suficient.
Poate că puteam să aflu ceva la croitorie… Aveam în plan să deschid o conversație cu nevasta bărbatului. Aceea era șansa mea!
Croitoria nu se afla foarte departe de intrarea în oraș. Era amplasată pe un bulevard pietruit și mărginit de palmieri. Am așteptat câteva minute ca soțul femeii să se întoarcă din interior. Când am dat să intru, cineva a dat peste mine. Am scăpat covorul care se desfăcuse pe jumătate. M-am grăbit să îl rulez și să îmi cer iertare omului că îi blocasem drumul. Acesta m-a privit suspicios și a ieșit din încăpere. Am găsit-o repede pe croitoreasă, deși pot spune că era ascunsă bine printre mormane de suluri de material, franjuri, eșarfe și multe altele.
Bună!
Te pot ajuta cu ceva? m-a întrebat ea zâmbind.
Nu știu încotro este palatul. Am daruri pentru viitoarea pereche regală, i-am răspuns, arătându-i covorul.
Ah, da, nunta regală! Mă miră faptul că regele tău s-a hotărât să îi trimită prințului un cadou. Știi doar cum e! De când au fost interzise covoarele zburătoare… Am auzit că cineva a îndrăznit să călătorească cu un astfel de covor. L-au identificat pe bietul om și l-au dus în Închisoarea Umbrelor. Teribil loc! A fost înființat acum 1000 de clepsidre (aceasta este unitatea lor de măsură pentru timp) și acolo sunt duși până și cei care sunt doar suspectați că ar fi comis niște infracțiuni. Cei care intră, nu mai ies niciodată…
M-am îngrozit când am auzit unde fusese dus acel deținător de covoare fermecate. Puteam, la rândul meu, să pățesc așa ceva.
Dar de ce au fost interzise covoarele?
Acum o clepsidră, un șarlatan a ajuns în orașul nostru. S-a dat bine pe lângă prinț pe care îl caracteriza încă naivitatea. Cei doi s-au împrietenit și au trăit multe experiențe frumoase împreună, înainte ca hoțul să dispară cu o bună bucată din averea prințului. Nelegiuitul a reușit să fugă cu un covor zburător. De atunci, prințul este extrem de paranoic cu privire la aceste obiecte fermecate.
Înțeleg situația, dar asta nu înseamnă că fiecare om care are un covor fermecat este și un șarlatan.
Bănuiesc că va trebui să îi spui asta chiar tu prințului. Dar uite cât e ceasul! Trebuie să te grăbești. Mergi drept înainte pe această stradă, faci apoi prima la stânga și vei vedea palatul.
Mulțumesc pentru ajutor.
Croitoreasa mi-a zâmbit după care și-a văzut de treburi. I-am urmat instrucțiunile și am ajuns la palat. Era una dintre cele mai frumoase clădiri pe care le văzusem vreodată! Acoperișul era boltit și poleit cu aur, iar cele trei turnuri erau atât de înalte încât păreau să zgârie norii. Geamurile cu vitralii, ușile sculptate și grădina… Ce grădină frumoasă avea palatul! Deși eram în mijlocul deșertului, pe jos se întindea un strat moale de iarbă fragedă. Umbra nu lipsea, datorită palmierilor, iar fântâna cu apa cristalină era cireașa de pe tort. Îmi părea rău că nu puteam să mai admir acea minunăție. M-am grăbit spre sala tronului pe care am găsit-o cu ușurință, pentru că reușisem să-l zăresc pe soțul croitoresei care ieșea din încăpere chiar în acel moment.
Poate că tu, străbunicule, te întrebi de ce am mai mers la palat când auzisem de interzicerea covoarelor fermecate. Ei bine, mă gândisem că puteam să-l fac pe prinț să se răzgândească și să înțeleagă lucrurile, iar dacă aveam să reușesc, puteam să-l rog să mă ajute să ajung acasă. Aceasta s-a dovedit a fi cea mai proastă idee pe care am avut-o vreodată!
În fața prințului stătea chiar bărbatul căruia îi blocasem calea în croitorie. Trebuie să-l fi observat pe Fulger, căci de cum am intrat în sala tronului a strigat:
Prindeți-o! Ea este impostoarea care deține un covor magic!
Tot ce îmi amintesc este că mai mulți gardieni s-au îndreptat mânioși spre mine, unul dintre ei vârându-mi un sac pe cap. M-am trezit, o zi mai târziu, prizonieră într-una dintre celulele Închisorii Umbrelor. Gardienii mi-au permis acum o oră să scriu cuiva o scrisoare, cred că de rămas-bun…
Străbunicule, simt că ce s-a întâmplat este atât de greșit! Aș vrea să pot să le demonstrez că sunt nevinovată, că nu intenționam să fur nimic, dar pur și simplu mi-e frică de faptul că s-ar putea întâmpla ceva mai rău, că dacă voi deschide gura pentru a rosti și un singur cuvințel, voi fi căsăpită.
Mi-aș dori să fii aici, străbunicule! Mi-aș dori să-mi spui din nou că va fi bine, că mă voi transforma cât ai zice pește în Soldățelul-cu-inima-de-aur-și-voința-de-fier. Mi-aș dori să mă inspiri din nou și să îmi povestești alte întâmplări de pe atunci când erai soldat. Mi-aș dori să fi dat dovadă de înțelepciune și să nu fi intrat într-un bucluc atât de mare. Mi-aș dori să știu unde l-au dus pe Fulger. Mi-aș dori să nu te fi dezamăgit, străbunicule!

Cu tristețe,
al tău Soldățel-speriat-și-cu-lacrimi-în-ochi

P.S.: Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să sper că gardienii vor citi scrisoarea și că poate se vor convinge de nevinovăția mea, astfel încât să mă lase să mă întorc acasă…