Ana Licu

12 ani, Voluntari

Premiul pentru Cel Mai Bun Nou Povestitor (categoria 10-12 ani)

Dragă cititorule,

Probabil că nu este un lucru inteligent să îmi încep scrisoarea cu un avertisment, dar trebuie să precizez că, dacă ești o hologramă, este imperios necesar să te oprești din citit… Asta dacă nu vrei să ajungi rezident permanent al lumii despre care îți voi povesti.
Voi scurta cât pot de mult introducerea, căci în secolul vitezei cine mai are timp de introducere?!
Mă aflu în lumea Fandom. Să vă spun cum am ajuns aici? Eram în camera mea și priveam minutarul cum sărea de pe o linie pe alta din cinci în cinci minute. Priveam în gol. Simţeam cum timpul îmi alunecă printre degete. Gândurile puseseră stăpânire pe mine. Singurătatea mă presa…
Dintr-o dată nu mai vedeam ceasul, ci doar o încăpere complet albă, iluminată slab de câteva becuri. Primul gând a fost să merg înainte. De fapt, așa fusesem învățată să fac. Am mers până am ajuns la un şir de covoraşe. Toate erau de culoare galbenă cu un imprimeu alb cu negru ce reprezenta niște pătrate alăturate și îngrămădite.
Am decis să mă urc pe unul dintre ele sperând că mă va duce acasă, dar bineînțeles că nu a fost așa. În fracţiunea de secundă în care am păşit pe covoraş, acesta a fugit de sub picioarele mele, m-am dezechilibrat și am căzut. Atunci am realizat că acel covoraş nu era unul obișnuit, ci unul năzdravan. Auzisem de aceste covoraşe în diverse povești pe care le citisem în copilărie, dar nu avusesem niciodată ocazia să zbor pe unul.
Așadar mi-am adunat tot curajul și m-am apropiat de covoraş. Spre surprinderea mea, acesta a spus pe un ton arogant:
— Apropie-te! Nu muşc. Sunt doar un moşneag. Ai milă și calcă mai ușor, te rog. Nu mai sunt ce am fost odată. Cândva eram sprinten și jucăuş…
Nu am spus nimic. M-am urcat pe el și, fără a ști destinaţia, am așteptat în tăcere, savurând călătoria. Nu știu cât a durat: minute, ore, zile, săptămâni… Cert este că am ajuns într-o lume ciudată și m-am dezmeticit într-un fel de labirint întortocheat. Înainte să plece, covoraşul mi-a spus să îmi ascult inima și să intru pe prima ușă pe care o întâlnesc.
În timp ce mergeam, un şir lung de amintiri vechi și înceţoşate uitate pe undeva într-un sertăraş mic și încuiat, mă năpădeau și astfel mi-am reamintit de prima zi de școală. Vedeam o fetiță tunsă scurt cu ochii cafenii și obrajii rotunzi, grăsunei. Avea un zâmbet sincer. Aproape că nu mă recunoşteam. Probabil fiindcă mă schimbasem atât de mult de atunci. În acel moment am ajuns la o ușă firavă din lemn pe care creștea un trandafir căţărător. Avea culoarea celui din grădina bunicii mele.
Am intrat pe ușa care, aparent, era suspendată în aer iar aceasta s-a trântit în urma mea. Nu băgasem de seamă acest lucru înainte să simt cum tot sângele mi se urcă la cap. Uşa funcţiona în ambele sensuri, atât în jos cât și în sus. Eu avusesem norocul să urc. Când aceasta s-a deschis, eram deja într-un oraș aglomerat. Oamenii păreau foarte grăbiţi și alergau haotic fără a avea un scop bine definit. Voiam să evadez cât mai repede posibil din acel haos. Am pornit în direcția orașului aglomerat.
Totul arăta atât de sumbru. Vitrine goale, străzi pustii, oameni cu feţe triste și nimic mai mult. Luminile de pe străzile întortocheate erau singura urmă de căldură. M-am uitat în jur. Peste tot feţe familiare și, totuși, necunoscute. Aproape toate aveau privirile aţintite asupra unui monitor. Probabil că telefonul pe care îl ţineau oamenii era singurul lucru cunoscut de mine.
M-am apropiat de un domn cu o pălărie neagră care părea că atrage lumina din jurul lui ca o gaură neagră. Purta o cravată bleumarin și un sacou bine aranjat. Avea o mustaţă răsucită și o privire care m-a făcut să îngheț pe loc. Totuşi am reușit să-mi fac curaj și l-am întrebat politicos:
Știți cumva unde mă aflu?
Nu am primit nimic ca răspuns, doar ecoul îndepărtat al vocii mele. Domnul era prea concentrat asupra telefonului ca să mă poată vedea sau auzi. Era ceva normal… întâlnisem astfel de oameni și în lumea mea.
M-am așezat pe o bancă, sau cel puțin așa credeam eu, pentru că în momentul în care am atins banca, m-am izbit de asfaltul rece. Apoi am încercat să ating mai multe lucruri din jur și am realizat că totul era doar o iluzie, o hologramă. Când am privit spre cer, am realizat că ținutul Fandom era înconjurat de o bulă de săpun suspendată în cer. Pesemne bula acționa ca o oglindă ce distorsiona Pământul.
Întregul ținut era ca o poveste bine ticluită. Nu îți puteai da seama ce era real și ce nu. Am continuat să analizez fiecare detaliu din jur și a durat mult timp până am observat că singurele momente în care oamenii din Fandom zâmbeau erau acelea când își făceau poze. Totul mi se părea atât de prefăcut, atât de ireal.
Dacă citiți această scrisoare probabil că am găsit modalitatea de a evada din Fandom. Totuşi trebuie să mai adaug ceva și anume că experiența aceea m-a schimbat. Am realizat că oricât de fericit ai încerca să pari în poze și cu cât încerci mai mult să demonstrezi asta pentru ceilalți (deși știi că nu este așa), ceea ce contează este cum te simți, nu ceea ce vrei să pari.

APARENŢELE  ÎNTOTDEAUNA ÎNŞALĂ !!!