Adriana Ștefan

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

M-a luat tata cu el la București. Cică ar fi un oraș interesant. Nu știu de ce spune asta, căci Bucureștiul este plin de mașini și de oameni agitați. Am văzut eu la televizor!

După câteva ore bune petrecute într-un tren cam vechi și plin de personaje ciudate, tata mă anunță:
— Ajungem!
Privesc pe fereastra murdară și văd o îngrămădire de blocuri cenușii, fire suspendate încâlcit și o șosea care înaintează spre burta monstrului de oraș.
— Ăsta-i Bucureștiul?… bodogănesc eu dezamăgit.

Dar tata nu are timp de discuții și mă zorește spre ușa vagonului. Coborâm și prindem din zbor coada unui zmeu cu care zburăm spre centrul orașului. Zmeu, am spus zmeu?… Ăăă, scuze, la taxi mă gândeam. Și nu, nu am zburat, ci ne-am târât pe șosea (de aglomerat ce era) până la Foișorul de Foc.

Tata se întâlnește cu domnul Popescu. Își dau mâna și se instalează la o cafenea cu vedere spre stradă. Înșiră niște foi pe masă și discută despre nu știu ce proiect. Asta sună foarte serios, ei sunt foarte serioși. Dar pentru mine, unul, este foarte plictisitor. De ce nu m-o fi lăsat tata acasă?

Am băut un de suc de portocale, iar acum mă foiesc pe scaun. Nu am răbdare deloc. Domnul Popescu mă privește încruntat, dar își continuă polologhia. Tata îmi întinde telefonul, știe că-s priceput la găsit desene și filmulețe care să mă țină captiv și câte trei ceasuri. Dar n-am chef de asta acum. Iau, totuși, telefonul și ies afară. Inspir cu nesaț aer de București. Bleah, prăfos, nu-mi place!

Foișorul de Foc îmi face cu mâna din mijlocul intersecției și, brusc, sunt curios. Fără să anunț pe nimeni, mă îndepărtez de cafenea și traversez intersecția cum mă pricep eu mai bine. Adică uitându-mă atent de jur împrejur, de mi se face capul giruetă.

Ajuns lângă Foișor, aflu că este deschis. Parc-aș intra. Tata n-are decât să-și petreacă vremea cu încruntatul de domn Popescu. Citesc pe un panou că turnul are 42 de metri și că veghează în același loc încă din anul 1890. Calculez în minte și nu-mi vine să cred, adică de 129 de ani! Măi să fie! Refac calculul pe telefon, ca să fiu sigur, și aflu că am dreptate: 2019 – 1890 = 129 de ani.

Mai aflu și că Foișorul de Foc este acum Muzeul Pompierilor. Ce tare! Am și eu acasă o cască și o mașină de pompieri. De jucărie. Păcat că nu-i place și mamei, zice că se împiedică de ea prin toată casa.

Nu știu când trece timpul. Când ies din muzeu îl găsesc pe tata în fața cafenelei. Este speriat. Nici urmă de Încruntat pe lângă el. Simt că ar vrea să mă certe, dar nu zice nimic.
— Știai că Foișorul de Foc a fost, pentru multă vreme, cea mai înaltă clădire din București? îl întreb.
Habar n-aveam, îmi zice. Mai bine îl vizitam și eu cu tine, că n-am rezolvat nimic cu domnul Popescu. Pe lângă că era țâfnos, nici nu pricepea mare lucru din proiectul meu.
Mă pufnește râsul. Știam eu!
Unde mergem, ce mai vizităm?
Cred ca am prins chef de explorat.
Mai am o întâlnire la Institutul Francez. După aceea putem să ne oprim puțin și în Parcul Ioanid. Ce zici?

Păi, așa da! Asta ar fi trebuit să facem de la bun început: tata să prezinte programul zilei, iar eu să-l aprob sau nu. Mă gândesc un pic, apoi îi dau ocheiul meu (că așa am auzit eu că fac oamenii importanți).
Sunt de acord, dar cu o singură condiție: să nu te mai întâlnești cu vreun încruntat de Popescu!