Astrig Popescu

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

V-am mai spus despre motanul vecinilor, acest Garfield arogant cu trecătorii dar jucăuș cu gâzele, vrăbiuțele și graurii bezmetici de la noi de pe stradă. Garfield e domol, ar zice bunica de la Vatra Dornei, dar șiret și din privirea lui îți poți da seama că a umblat mult la viața lui. Nu ar trebui să vă mire deci că el mi-a fost copilot, secund, matelot, șerpaș și ajutor de bază în acea călătorie lungă, mai lungă decât cele trei săptămâni calendaristice cât am lipsit eu de la școală.

În prima zi am făcut ce ar fi făcut orice călător neexperimentat: am umblat în lung și în lat, haotic, negându-mi soarta, refuzând obstacolele, tânjind după aleile parcului, itinerariile binecunoscute ale mall-ului sau măcar după curtea din spatele casei. Eram ca o muscă prinsă în borcan de Ciupi, băiatul cu semne pe față, de la a 6-a B, care prinde insecte și le torturează în borcane de murături. Ciupi are o problemă cu acceptarea regulilor, așa zice diriga, de aceea a rămas însemnat. N-aș vrea să mi se întâmple și mie una ca asta. Perspectiva de a-i semăna lui Ciupi m-a calmat, am redus frecvența pașilor, m-am oprit să văd mai bine în jurul meu, l-am zărit pe Garfield pe o creangă de copac. M-am așezat lângă pat. Mi-am peticit pielea cu mixtură. Ici colo aveam câte o pată, ca și cum m-aș fi plimbat în Deltă fără spray de țânțari. Dar acum eram echipat. Am luat o gură de ceai, am trecut de piciorul patului, lampadarul părea o liană uriașă, așa consideră mama că trebuie să arate corpurile de iluminat, ca niște nave spațiale sau ca niște copaci, avem o lampă care seamănă cu o pisică de mare, o au ei în dormitor, odată a căzut peste tata și a fost scandal mare. Dar asta e o expediție pentru altă dată. Doar că veni vorba, am deschis un folder cu poze, mă arunc printre ele, îi zic lui Garfield să vină, mă ignoră ca de obicei.

Intru în Disneyland, cu ușurința eroilor de film care intră in ecrane lichide, holograme sau universuri paralele. Dau de Mickey și Minnie, o dată și încă o dată, doar copiii mici nu înțeleg ce sunt mascotele. Dar tot mă bucur să văd castelele și toate personajele. Seamănă mult cu orașul din visul lui Tobiță, cel care nu avea voie dulciuri și care își imagina clădirile ca pe torturi uriașe, mașinile ar fi avut roți din gogoși, semafoarele ar fi fost acadele, ar fi plouat cu bomboane gumate moi și uneori ar fi fost grindină cu dropsuri și râurile ar fi fost de sirop și mările din bezele și la TV-ul glazurat, desigur, nu s-ar fi vorbit de Produsul Intern Brut ci de Indicele Glicemic. Tobiță știa indicele glicemic al tuturor alimentelor, poate doar la fasole și mazăre nu, pentru că nu le suporta, pentru restul maică-sa îi făcuse tabele cu calorii și Tobiță a învățat să citească înaintea noastră doar pentru a afla ce are voie să mănânce.

Îl las pe Tobi în cofetăria eternă a viselor lui. Intru in Space Adventure, pun centura și incep călătoria printre stele și planete. Trenulețul pornește abia după ce ne fixăm centurile și după verificările de rigoare. Mulți nu înțeleg ce urmează să se întâmple într-un montagne-russe și își iau cu ei aparate foto și sacoșe și jucării care pot să le sară în ochi la un viraj sau chiar să blocheze un mecanism de siguranță. Viteza e uriașă, îmi simt stomacul în gât, mâinile și picioarele moi, Jupiter mă orbește, o cometă mă înspăimântă. Am tremurat o oră după asta, n-am zis nimic pentru că mi-era că vor râde de mine ceilalți. La liftul în cădere, m-am gândit că voi înțelege mai bine accelerația gravitațională dar am preferat să fiu Newton și să observ, decât Galilei. O comparație proastă, în fine.

Închid folderul de poze, am primit un mail de la școală. Am teme.

A doua zi a fost mai organizată. Am reumblat pe cărări știute: la munte, la zoo, la mare. Am mers la Paris și la Londra, m-a durut stomacul la Madrid, am fost certat în Elveția. Am făcut un colaj, l-am trimis bunicii. A fost fericită că i-am scris, mi-a răspuns cu încurajări și o poză cu tocinei. Speră să reziste la transport.

A treia zi m-am aventurat până la biblioteca din living. Garfield nu a venit dar mi-a zâmbit, dacă l-aș fi auzit, probabil ar fi zis ceva de genul du-te, băiete, cărțile sunt cele mai bune vehicule, pot călători și în timp. Sau asta ar fi zis bunicul? Am umblat mult în ziua aceea, am dormit pe o plajă pustie, doar eu și Vineri, nuca de cocos. M-am luptat din nou cu balaurul cu șapte capete și am învins. Am fost Ivanhoe și am adormit în balon, undeva în jurul lumii. A fost o zi bună.

A patra zi mi-am făcut temele. Era cumva mai ușor de acceptat că nu zburd prin curte tocmai când înfloriseră caișii. Aș fi făcut poze magnoliei și i-aș fi trimis Amaliei. Ama e înnebunită după magnolii. Ei nu au acasă, numai pentru că are părinții arhitecți si locuința lor e un soi de stație orbitală. Nici leagăn nu i-au luat Amaliei, că nu dădea bine în context. Ceva cu gravitația și kitschul au fost explicațiile. Mi-e dor de Amalia. Am găsit o poză pe net cu o magnolie frumoasă. I-o trimit. Am primit like. Ceva din căldura de afară s-a strecurat până la mine. Garfield mă privește ironic. Am continuat temele, la fizică și mate. A venit maică-mea să vadă ce fac. A inspectat locul de campare. Aveam tot ce îmi trebuia, petele de pe corp nu se infectaseră, eram bine. Noapte bună, nu sta târziu! Alo, da… Mama e foarte ocupată.

Am căutat pe net singurătate. Nu m-a ajutat căutarea.

A cincea zi am hotărât să fiu mai activ. Am măsurat perimetrul camerei, am topografiat locul, am constatat că pot amenaja altfel mobila. Vorbesc cu Geta să mă ajute să mut biroul. Aș putea face ordine în haine, dar sunt deja destul de aranjate. În cărți. Da, pun deoparte cărțile pe care le pot dona. A fost zi eficientă.

A șasea zi, după micul dejun, am pornit în expediție pe Kilimanjaro. Cu Discovery și Google Earth. A fost obositor. M-am antrenat o zi întreagă, am stat în tabere pentru acomodare cu altitudinea și cu temperaturile scăzute. Am tras draperiile pentru ca zăpada să nu fie concurată de lumina orbitoare de afară. Tot aș fi vrut să plec. Să ies măcar până la ușă, să deschid curierului. M-aș fi străduit să nu strănut. Poate chiar n-aș respira deloc, doar să ies puțin de aici. Aș fi sărit pe trambulină. Oricum nu o folosește nimeni în afară de mine. Ar fi plouat după aceea, ar fi spălat orice urmă de atac bacteriologic. Eram un ”villan” în toată regula. Am deschis calculatorul, există jocuri video. Dar dacă n-aș fi avut Play Station? Ce se fac cei care trebuie pur și simplu să aștepte? Cum așteaptă călugării budiști? Cum așteptau oamenii pe vremuri să treacă iarna siberiană? Era frig și le era foame. Asta încetinește metabolismul, omul intră într-un fel de hibernare. Dar dacă ai mâncat mult și mai ai și biscuiți și ciocolată și chestii cu multe calorii, nu hibernezi. Nu poți pur și simplu să aștepți. Vrei mai mult. Am mai jucat o rundă, prost, că nu mă puteam concentra. Eram nervos. Geta mi-a adus ceai. Mi-am propus să nu mai mănânc.

În zilele următoare, Geta a pregătit însă festinuri culinare că era băiatu’ bolnav și să se întremeze. Aveam energie pentru un maraton și eu nu puteam face nici o sută de pași. Ba puteam, dacă acceptam să prind pokemoni prin cameră toată ziua. Nu-mi place jocul ăsta. I-am zis lui Garfield că plecăm în excursie în peșteră. Să-și ia provizii. Son Doong, here we come. Garfield s-a lins pe lăbuțe. S-a întins, și-a arcuit spinarea, și-a scuturat coada și a adormit la loc, pe pervazul ferestrei. Din fereastra mea de National Geografic, am plonjat singur în peștera Son Doong. Rocile seamănă mult cu burta de vită pe care o gătește Geta. Mă plimb prin junglă. Munți întorși se picură în lacuri subterane. Lumina filtrată de intrarea peșterii este mai spectaculoasă decât lumina de afară. Încep să apreciez înfrățirea de fotoni și unde care scapă stânsorii draperiilor. Îmi dau seama că trăiesc într-o peșteră. Sar din tabul National Geografic pe Wikipedia, misterul Peșterii lui Platon. Nu înțeleg mare lucru, dar încep să înțeleg de ce Ciupi nu poate fi vreodată filozof.

Am adormit cu alegoria peșterii în minte și l-am visat pe Garfield jucând în Legendele Olimpului rolul lui Zeus. 

În următoarele zile deja mă obișnuisem cu călătoriile în timp sau în spații virtuale. Zilnic îmi acopeream cu mixtură mai mult din suprafața corpului și eram atent când mă răsuceam în pat să nu fiu ca Ciupi. Garfield a venit până la fereastră, a închis ochii complice, știu prin ce treci, băiete. Auzisem de pisici care aduc cadouri stăpânilor, ce bine ar fi fost ca Garfield sa-mi aducă un șoarece sau un pârș din alunii vecinilor. Era un gând auirea, Geta nu ar fi permis nicio vietate în casă. Aș fi avut un complice, un prieten cu care să vorbesc. Lui Garfield trebuie să-i ghicesc replicile, un pârș mi-ar fi spus el însuși… Cred că aveam febră.

Se întâmplă în călătoriile lungi. Mi s-a întâmplat și mie cînd am fost cu ai mei în Tanzania. Sunt tot felul de viruși cu care nu suntem obișnuiți. Acolo erau și musca țețe și tifoida și malaria. Am luat chinină preventiv pentru malarie dar făcea rău la ficat și la dinți și  după câteva zile nu am mai luat. De muscă ne-am ferit cu batice și răbdare (am stat cu geamurile închise într-o dubiță fără aer condiționat cât am trecut prin zona lor). Înainte de plecare făcusem vaccin pentru febră galbenă. Era bine dacă m-ar fi vaccinat și pentru varicelă. Dar atunci poate că n-aș mai fi călătorit atât în jurul camerei mele.