Denora Jena

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

O nouă zi în captivitate. Acum cred că știu cum se simt șoriceii de laborator. 

Mă trezisem cu gândul ăsta aiurea și fereastra care mă ademenea cu un cer superb de vară, îmi devenise brusc antipatică. Aveam chef doar să zac. Fără cărți, fără Insta, fara TikTok, să iau o pauză de la pauza asta care mă obosea mai mult decât orele de mate cu diriga. Păi da, că diriga mea nu e o simplă profă de mate. E un fel de prințesă războinică. Dorește cu orice preț să înfrângă visătorii din toate băncile și să îi transforme pe toți în olimpici la mate.

Însă, cu cât mă gândeam mai mult la orele insuportabile cu cifre, cu atât mi se făcea mai dor de ele. Gândul că nu o să mai terminăm niciodată clasa a șaptea, a trimis un mușuroi întreg de furnici să tropăie pe spatele meu. Anul ăsta școlar a rămas suspendat undeva între două lumi. Una, în care abia așteptam un cataclism care să ne împiedice să mai dăm teza la mate și alta, în care tot ce ne doream erau mediile încheiate și vacanța de vară. Oare noi, cei din clasa a șaptea B, am atras toate astea?

Mă numesc Taina și am 13 ani. Cred că am un nume predestinat pentru că mulți dintre profi îmi spun că sunt un mister. Am 10 pe linie la română, engleză și la germană, o groază de premii la concursuri literare din afară și de la noi, dar în rest sunt praf. Sau cel puțin așa spune diriga. Noroc că maică-mea m-a învățat să fiu calmă și zâmbitoare chiar și atunci când Xena (nume de cod pentru doamna Mateescu) urlă „fetiță, cum e posibil așa ceva!”. În afară de lectură și de scris, îmi place să creez, să fac colaje, să potrivesc emoții și cuvinte, culori și sunete. Și am mulți followeri online. Prea mulți, ar spune tata.

Fără școală, zilele săptămânii nu mai erau atât de bine închegate și le puteai pierde șirul foarte ușor. Erau toate un fel de duminică leneșă, în care mai ai niște resturi de teme, dar îți e prea lene să te apuci de ele. Dar în ziua aia puteam să jur că e sâmbătă dimineață, după aromă. Pentru că există doar o zi pe săptămână în care mama face acea tartă delicioasă cu fructe și cremă de vanilie. E ancora noastră că a început weekend-ul. Iar toată povestea cu statul acasă nu a reușit să o clintească din rutina ei. Și asta m-a scos din cameră.

Așa a început totul. Am văzut că pereții din hol erau decorați cu tot felul de picturi celebre scoase la imprimantă. Era o adevărată galerie de artă. Iar mama a fost cel mai minunat ghid din lume. Îmi pare rău că nu am filmat-o, să mă laud online. 

– Prima lucrare: aici o avem pe Mona Lisa sau Gioconda lui Leonardo da Vinci. Zâmbetul ei enigmatic ne transmite încurajări pentru perioada asta. Ne îndeamnă să zâmbim și noi. Chiar dacă în unele zile suntem mai melancolici, tot putem să zâmbim. Haide, Taina, nu e așa greu să zâmbești! m-a înghiontit ștrengărește mama. 

– Mergem mai departe cu numărul doi: Cina cea de Taină, o pictură murală tot a lui Leonardo da Vinci, realizată în secolul al 15-lea. Pictură murală, adică o pictură pe un perete, tavan, zid sau pe suprafața unei clădiri. Și dacă te gândești să îți pictezi pereții din cameră, acum e momentul, cât încă suntem în această dispoziție artistică, a afirmat ea pe neașteptate de parcă îmi citise gândurile.

– Știi, cam așa arăta familia noastră anul trecut la masa de Paște. Fix ca în tablou, dar cu bunicul în centru. Anul ăsta am scăpat, spuse tata printre hohote de râs. 

Se pare că avea mai mult simț al umorului decât credeam eu. Și asta mi-a plăcut mult.

– Trecem la Fata cu un cercel de perlă a pictorului olandez Johannes Vermeer.

Mi se părea că mama era nerăbdătoare să ajungem la tabloul ăsta. Și chiar așa a fost.

– Negrul din fundal te absoarbe precum o gaură neagră. Doar cercelul te poate salva. Privește-l cu atenție maximă.

Și în timp ce priveam cercelul care era chiar strălucitor, mama scoase din buzunarul de la cămașă o cutiuță mică și cam ponosită.

– Ăștia au fost ai bunicii tale și acum sunt ai tăi, spuse ea aproape șoptit. 

Apoi a deschis cutiuța în care se găseau niște cercei super, super minunați. Niște perluțe extrem de delicate pe care nu le mai văzusem până acum la mama. Eram emoționată pentru că pe această bunică nu o cunoscusem niciodată. O știam doar din poveștile mamei.

Aveam multe întrebări, dar ea a trecut la următorul tablou. Probabil că nu dorea să ieșim din starea aia de bine, pe care o simțeam cu toții ca pe o îmbrățișare. 

Următorul tablou se afla în sufragerie. Draperiile erau trase. Tata s-a transformat rapid într-un DJ și a pornit o muzică diferită de ce se asculta până acum la noi în casă. Se pare că nu știam multe despre părinți. De exemplu, nu aveam idee că se pricep așa de bine la tehnologie și nici că au un aparat care răspândește lumini rotitoare, ca niște mici vârtejuri care te vrăjeau. Aveam în casă propria galerie de artă și nu era postată pe net. Unde îmi era telefonul??

– Și acum observă Noaptea înstelată a lui Vincent van Gogh. Privește cu atenție! spuse calmă mama, cu o voce care se îmbina perfect cu sunetele din boxe. 

– Vezi cum mișcarea cerului, a stelelor și a lunii au un ritm asemenea undelor unei ape? Lumina pulsează și radiază, tabloul pare viu. Acum închide ochii, mi-a sugerat cu blândețe, iar cuvintele ei curgeau precum o poezie.

În clipa aceea am uitat și de telefon și de tartă, iar orice alte gânduri au dispărut. Am închis ochii și am simțit că aveam cei mai grozavi părinți din Univers, iar aia era cea mai tare călătorie din viața mea.