Anca Stancov

Drepturi de autorToate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă și cu niciun fel de mijloace fără acordul în scris al autorului.

Băiatul a trântit ușa blocului, apoi pe cea de la apartament. În urma lui – un vârtej de praf și de cuvinte încruntate. Era nervos și, pentru că nu i se întâmpla asta prea des, nu știa cum să reacționeze. S-a prăvălit în pat, îmbrăcat și încălțat. Bunica abia a reușit să spună:

– Tudor, hai să vorbim un pic, te r…

Pe „te rog” nici n-a mai apucat să-l termine, că nervii nepotului au și țâșnit ca un tunet:

– Uite, știi ceva? Azi n-am chef de vorbe, de povești, de joacă. Nu vreau să te mai aud, spuse el împingând ușa cu piciorul, mai – mai să lovească nasul bunicii.

– Te aștept la masă, am făcut clătite, hai deschide, vino… mai făcu ea o încercare dulce.

– O să vin când mi-oi vedea ceafa. Și ușa o să se deschidă … cam când o zbura porcul. 

Tudor avea aproape 8 ani. Mai exact, 8 ani fără o zi. Era un copil bun și vesel, pasionat de povești. Părinții lui erau medici și plecaseră la un fel de cursuri, aşa îi spuseseră. Că se duceau să învețe să trateze niște boli grele și ciudate și apoi să ajute oamenii bolnavi. Și că aveau să revină exact de ziua lui. Așteptându-i, își făcuse tot felul de planuri, să se joace cu tata Minecraft, să se ducă la film și în parc… eheeei, câte aveau de recuperat. Doar că se ivise nu știu ce problemă și nu puteau să se întoarcă. Mai stăteau departe o lună. Și deși știa că nu era vina nimănui, tot era supărat cum nu mai fusese niciodată, de-i venea să arunce telefonul pe geam, să nu mai vadă mesajul mamei : „dragule, ne pare rău, nu o să fim cu tine de ziua ta dar…”.

A început să plângă de dorul lor. După o vreme, când soarele era la apus, s-a mai calmat. Și-a dat seama că îi era foame și parcă i-ar fi cerut iertare bunicii. Dar dincolo era liniște. Hmmm… ciudat că glasul bunicii nu se auzea! Ea sporovăia mereu cu bunicul, cu pisica, cu florile de la geam, chiar și cu aluatul de pâine. Și, ca să fie și mai straniu, ușa camerei nu se deschidea. Da, da! Aşa cum ați auzit, ușa lui nu se deschidea. A încercat de vreo zece ori să apese clanța: mai tare, mai încet, cu un deget, cu piciorul drept, cu cotul stâng, cu racheta de tenis. A făcut tot ce-a putut și nimic… Se blocase ceva, probabil, când o trântise cu piciorul.

– S-a întâmplat ceea ce ai cerut, măi băiețaș!

Un glas „pe nas” îl mustra de undeva, cu un ton de „trebuia să te gândești de două ori înainte să vorbești”.

– Ei hai, că doar n-o fi ca în filmul ăla vechi, „Singur acasă”, când Kevin își dorește să dispară părinții lui, se pomeni Tudor că răspunde, deși nu știa cui.

– Nu chiar aşa, dar pe-acolo. Cu o zi înainte de aniversarea ta, nu stiu cum, nah, ți s-a îndeplinit dorința.

– Uite, nu știu cine ești, ce vecin glumeț a mai chemat bunica, aşa ca să îmi dea o lecție… am înțeles, am greșit, dar acum pleacă de-acolo și lasă-mă să ies. 

– Eu te-aş lăsa, dar nu te lasă mica vrăjitorie pe care ai făcut-o, îl ironiză din nou vocea ascunsă. 

– Bine, nu te contrazic, deși știu că e o glumă aiurită. Hai, spune-mi ce am de făcut. 

– Nu știu. Tu ai făcut, tu să desfaci!

– Aha! și matale doar o să stai acolo și-o să râzi, uitându-te la mine cum trag de clanța asta…. Și bunica ce face, se distrează și ea? întrebă Tudor, convins că vocea o să se sperie și o să îl lase în pace.

– De unde să știu, nu o văd, doar sunt închis și eu aici cu tine, m-ai agățat cu șiretul tău… 

Liniște. Foarte multă liniște. Apoi vocea ciudată se auzi iar:

– Băiețaș, ai de gând să mai stăm mult aşa, ca la pușcărie? Că eu trebuie să-mi redeschid magazinul de viori, e primăvară, am treabă multă.

– Dacă vrei să ieșim, învață-mă ce să fac; și nu-mi mai spune „băiețaș”, ceru hotărât copilul.

– Păi să îndeplinești condițiile pe care singur ți le-ai pus. Treaba cu porcul, cu ceafa, știi tu. Și uite că mă doare gâtul de cât mă tot uit în sus la tine, ia hai să vorbim de la egal la egal!

Până să apuce Tudor să mai spună ceva, simți cum totul în jurul lui crește, crește… și lângă umăr apăru o arătare grozavă, neagră, cu antene și picioare multe, care începu să-i vorbească:

– Fii atent, hai să trecem repede peste partea cu urlatul de spaimă, că nu te aude nimeni. Te-am micșorat, e singurul lucru pe care pot să-l fac acum ca să te ajut. Și da, sunt un greiere respectabil, am magazinul meu de viori, o nevastă și trei copii, vreau să ajung la ei aşa că fă bine și apucă-te de treabă. 

– Măi nene, greiere sau vis rău, ce-oi fi… ce vrei de la mine???

– Să zboare porcul, să-ți vezi ceafa și să deschizi uşa.

Atât și nimic mai mult. Părea simplu, dar era imposibil. Care porc să zboare? Tudor porni să se plimbe de colo-colo, mai mult ca să scape de lângă arătarea neagră și să pară că face ceva.

De jos, camera lui îi părea diferită. Se împiedică de un vârf de creion rupt, trecu cu greu peste o piesa de lego și… ei comedie, aproape că rămase lipit de o picătură de sirop de pe un ambalaj de bomboană. Ajuns la piciorul scaunului, găsi „parcată” mașinuța lui preferată, albastră. De câte ori se visase alergând pe șosele cu ea! Acum… pur și simplu urcă și porni. Un raliu în miniatură; nici măcar nu i se mai părea ciudat, era atent doar să nu se izbească de vreun perete.

– Băiețaș, cred că nu înțelegi problema, țopăia disperat greierele. Dacă trece de miezul nopții și nu deschizi ușa, aici o să rămânem, blocați, flămânzi, însetați și disperați. Ţie îți arde de plimbări? 

Tudor nu făcea altceva decât să scoată Yuhuuu după Yuhuuu în mașina lui albastră. După o vreme, obosit și amețit, a dus mașina înapoi sub scaun.

A mai făcut câţiva paşi prin cameră, ajungând lângă ghiveciul mic, în care se vedeau câteva frunzulițe verzi. Plantase câteva boabe de fasole pentru un proiect de școală, acum frunzele erau aproape cât el și vedea cum circulă seva prin nervurile fine. Nu mai avea nevoie de microscop, privea fascinat planta. Își aminti de Jack și Vrejul de fasole, întrebându-se în gând dacă oare…

– Nici să nu te gândești la aşa ceva. Ne-ajunge problema cu ușa, nu o să mai faci să crească aici și o fasole gigantă, se agita în faţa lui greierele neliniștit. 

– Chiar crezi că pot să fac asta? Tudor râdea de spaima gândăcelului. 

– Nu știu dar nu vreau să risc, se răţoi acesta, dând din antene.  

Tudor făcea acum echilibristică pe franjurii covorului. Se cam plictisea. Se făcuse întuneric. Toată distracția era inaccesibilă; jucăriile în sertare, cărțile pe rafturi, telefonul pe birou… îi părea rău că făcuse aproape ordine cu o zi înainte. Se împiedică de pantofii lui de sport, de o minge de tenis de 3 ori mai înaltă decât el.

Și dacă greierele ăsta ciudat avea dreptate? Dacă într-un fel aiurea și rău, ar fi rămas blocați acolo cine știe cât? Parcă într-un colţ lucea ceva ; o mică busolă de jucărie, din capătul unui fost breloc. De oboseală sau nu se știe de ce, i se părea că acul busolei se tot sucește și din când în când strălucește. Învârtindu-se în jurul ei, își tot repeta: „cum să găsesc o cheie, cum să găsesc cheia ușii…”. Brusc, acul busolei a încremenit, strălucind și mai tare, semnalând ceva. Privind în direcția indicată, descoperi sub birou un rebus rătăcit.

Bunicul îi explicase despre jocul acela ciudat, un amestec de ghicitori năstruşnice. I se păruse greu, să cauţi mereu sensuri ascunse ale cuvintelor. Acum însă, privind pătrăţelele albe şi negre, și-a dat seama că asta putea fi șansa lui. Strigase „când mi-oi vedea ceafa” și „când o zbura porcul”? Da, spusese „niciodată”, dar cu alte cuvinte.  Acum trebuia doar să le aducă înapoi, la înțelesul lor de bază, să le „cumințească” într-un fel. Luna se vedea deja la geam. Tudor râdea însă, curajos, căci avea cheia!

– Chitaristule, vino repede să mă ajuți, fă-mă mare cum eram, avem treabă!

Gândacelul își mișcă antenele cu dispreț, era jignit, dar își dădu seama repede că nu e momentul. Băiatul reveni la cei 132 de cm. Începu să răscolească prin sertare, găsi o foarfecă, o agrafă de birou, sfoară, o revistă despre animale domestice. Pregăti telefonul mobil și strigă: 

– Fii atent aici, maestre!!

Cu porcul a fost ușor de tot – a decupat din revistă o poză a unui grăsun roz și a fixat-o pe agrafă. A prins un capăt al sforii pe un raft mai înalt al bibliotecii și alt capăt jos, sub piciorul scaunului. A agățat agrafa pe sfoară și i-a dat drumul de sus, până jos. Porcul „zburase” și la ușă se auzise deja un fel de șuierat.

Cu restul a fost un pic mai greu. S-a cam chinuit să își facă un fel de „selfie” din spate. Greierașul îl ghida scurt : „sus, jos, la dreapta…” așa că în final a reușit : ceafa s-a lăsat fotografiată și privită.

Ușa s-a deschis ușor și prin crăpătura ei au intrat în cameră lumina, aroma de vanilie și glasul bunicii. Greierele porni spre casă, nu înainte de a face o plecăciune:

– Ești tare, băiețaș, bravo! Permite-mi un sfat : acum îmbrățisează-ți bunica și pe viitor ai grijă cum folosești cuvintele, au mare putere, după cum ai văzut!