Emma Jibleanu

11 ani

Mențiune specială categoria 11-13 ani

Era începutul vacanței de iarnă. Într-o zi, în preajma Crăciunului, vântul rece de afară îmi tăia răsuflarea. Frigul îmi îngheța nasul și obrajii, lăsându-mi pe față pete roșiatice. Mi-am simțit picioarele sloi în cizmele mele îmblănite, de un albastru-turcoaz. Un val de râsete și chiote se auzea venind dinspre deal. Nu voiam să iau parte la jocurile celorlalți copii și, pentru că îmi era și frig, am  avut un motiv în plus să intru în casă.

Deschizând ușa, aerul rece de afară intră nepoftit în casă, lăsând în urma lui mici petice de zăpadă. Un miros de biscuiți cu scorțișoară se revărsa îmbietor prin toată casa. Am strecurat ușor mâna în cutia cu biscuiții rumeniți, am luat unul și-am plecat în camera mea. La intrarea mea în cameră, mângâierea razelor blânde ale soarelui mi-a purtat pașii către tabloul de pe peretele lateral al camerei. Era un tablou vechi care te îmbia, parcă, cu promisiunea tainică a unei aventuri conturată abil de pensula pictorului și reprezentată într-o pădure deasă.

Odată ce am terminat biscuitul, m-am așezat pe marginea ferestrei. Cu ochii la tablou, mi-am imaginat cum pășesc cu picioarele goale prin iarba verde a pădurii. Freamătul copacilor semăna cu poveștile șoptite de bunica mea. Vântul șuierând era singurul care se mai putea auzi în liniștea veșnică. Covorul împletit de flori colorate stăpânea fântâna veche din inima pădurii.

Privind bănuții de pe fundul fântânii, m-am gândit să îmi pun o dorință. Am scotocit cu nerăbdare prin buzunarele salopetei și am găsit un singur bănuț pentru o singură dorință! Am cugetat o vreme, dar nicio dorință nu îmi trecea prin minte, deși în joaca mea cu peștișorul de aur, puteam să spun multe dorințe, chiar mai multe decât ți-ai putea imagina. Acum nu găseam niciuna care să fie demnă de acest moment feeric. Așezându-mă pe fântâna de piatră, toate gândurile mele dispăruseră total. Se afundaseră într-un colț al minții mele în care nu le mai puteam găsi. M-am ridicat încet și am pornit pe cărarea din fața fântânii.

Copacii înalți de stejar acopereau drumul, formând o cupolă de un verde liniștitor care, invitându-te la visare, îți deschidea noi și noi lumi. Razele portocalii ale soarelui luminau drumul care ducea către un copac ce se înălța singur în mijlocul pădurii. Era maiestuos și nu înțelegeam de ce pădurea deasă se limita, dintr-odată, doar la un singur copac. Nu mi-a luat mult și am zărit în trunchiul copacului o inimă care pulsa, dând viață întregii păduri. Uitându-mă fascinată la intensitatea luminii inimii, toate gândurile, amintirile și dorințele îmi năpădeau acum mintea. Am știut atunci ce dorință să îmi pun.

Am alergat într-un suflet la fântână, am aruncat bănuțul și mi-am pus dorința. Dorința nu o voi dezvălui, căci altfel nu se va mai îndeplini, dar îmi doream atât de tare să devină realitate, încât am închis ochii și i-am strâns tare, tare….

Când i-am deschis, mă aflam din nou pe pervazul ferestrei mele. Am alergat către bucătărie unde se aflau bunica și mama mea. Le-am îmbrățișat strâns, zâmbind de emoție. Le-am povestit despre pădure, despre cum am ajuns acolo și despre inima care dădea viață pădurii.

Iar, ori de câte ori frigul și oboseala zilelor mă învăluie, îmi privesc tabloul și evadez; stau acolo cu picioarele desculțe pe marginea fântânii, privind în adâncul apei bănuțul meu care mă invită la aventuri nebănuite de aici, din inima camerei mele.