Milena Ciubară

11 ani

Mențiune specială categoria 11-13 ani

1 aprilie 2020 (ziua 30 de carantină)

Mamă, ce mă plictisesc! Telefonul, tableta, căștile, iPod-ul și calculatorul mi-au fost confiscate. De când fac ore online, părinții spun că e prea mult să stai patru ore în fața unui ecran în fiecare zi. După ore nu mai am voie să folosesc electronice. Acum carantina e mult mai plictisitoare decât înainte. Instagram era ultima mea salvare !!!

De plictisită ce eram, chiar la începutul carantinei am început un jurnal și încă mai scriu în el. Atunci eram și foarte panicată. Îmi ziceam că ultimii supraviețuitori ai coronavirusului îmi vor găsi jurnalul și că el va deveni document istoric, după ce aproape toată populația Terrei a murit. Acum, din fericire, nu mai sunt atât de pesimistă și de panicată.

După două ore de stat și de privit în gol, pentru că n-aveam ce să fac (deși, probabil, mai aveam câteva teme…) găsesc camera digitală  pe care am primit-o de ziua mea. Nu s-a schimbat nimic la ea de atunci, arată ca nou-nouță, ca şi cum aș fi primit-o abia astăzi. Nu-mi vine să cred că nu am folosit-o deloc, deşi mi-am dorit-o.

Descurajată, încep să-i fac o poză porcușorului din lemn cumpărat de la târgul de Crăciun din Viena. Click! Chiar a ieşit bine. Brusc, alunec pe gheața de pe patinoar. Toată lumea vine lângă mine, sperând să fiu bine (toată lumea însemnând familia mea; nu cred că ceilalţi oameni care se plimbau prin târg m-au observat…). Spre surprinderea tuturor, încep să râd în hohote. Ies din patinoar și îmi scot patinele. Frigul îmi cuprinde oasele și mă las condusă de mirosul ciocolatei calde, în timp ce alerg prin zăpadă, alunecând de mii de ori. Mă simt ca și cum aș fi într-o lume paralelă. Totul pare atât de real: aud murmurul oamenilor, strigătele copiilor, chemările  vânzătorilor de suveniruri… Uit de coronavirus, de carantină şi de griji. Cumpăr o ciocolată caldă, iar monedele de euro cad pe masa din lemn, cu un zgomot plăcut,  făcând „Cling! Cling! Cling!” Țin paharul de ciocolată caldă în mâinile mele reci ca gheața și nu mă mai simt ca o fată căreia îi este frig și care e aproape sigură că va răci.

Mă împiedic de covorul din cameră și mă trezesc în urma unei bufnituri. Auuu!… Revin la realitate, respirând adânc. Îmi iau camera digitală și mă cufund din nou în povești și în  experiențe.

Urmează poza unui cactus, cea a albumului din clasa a patra, a unei scoici din Bulgaria, a unor cărți vechi și prăfuite… Îmi amintesc de micile aventuri, de conflictele ciudate, de aerul liber și de zâmbetele dulci.

Zâmbesc, poate pentru prima dată în carantină. O stare generală de bine mă înghite, ca si cum aș fi zâmbit toată viața mea. Mă uit pe geam și îmi amintesc de câte ori mi-am dorit să plec într-o călătorie. Însă nu mi-am dat seama că abia ce m-am întors dintr-una… în camera mea.