Andreea Mareci

13 ani

Mary își învârte plictisită șuvițele bălaie pe degete, imaginându-și că are multe inele, în timp ce părinții ei vorbesc :

— Alfred, nu mergem mai bine cu mașina, ca să luăm geamantanele cu lucrurile pentru plajă de la părinți decât să cumpărăm altele? spuse mama la un moment dat.

Deși Mary își dorește lucruri noi, cei ce i-au dat viață cad de acord să meargă întâi la bunici și să se gândească apoi și la restul.

Masina se îndrepta către o casă bătrânească, în jurul căreia peisajul era parcă desprins din basme. Când se deplasau printr-un tunel, șoferul a dorit să evite o groapă dar s-au rostogolit.  Mary era întinsă pe bancheta din spate și dormea. Părinții săi, ce purtau centurile de siguranță au ieșit nevătămați. Când cei doi adulți au văzut-o pe fiica lor îngropată sub mormanul de piese, s-au temut că fata și-a dat deja ultima suflare. S-au bucurat când ea s-a trezit, însă fericirea lor s-a scurs în neant când copila le-a spus că nu-și mai simte picioarele. Mary era „condamnată” să trăiască tot restul vieții sale deplasându-se cu un cărucior cu rotile, după spusele doctorului ce a văzut-o la cel mai apropiat spital. Vacanța mult așteptată de copilă a fost înlocuită de vizite la diverși doctori pentru a face analize.

Mary a continuat să meargă la grădiniță, fiindcă părinții săi nu aveau timp să o educe acasă. Fetei îi plăcea să învețe și câștiga multe concursuri. Cu privirea ei albastră tristă îi gonea pe mulți copii. Nu avea prieteni, fiindcă ceilalți o evitau. Pretutindeni auzea că nu-i asemenea celorlalți. Înainte de a avea acel accident nu s-a gândit nici o clipă că va merge doar în amintire și în vise.

O boală sperie toată populația globului. Parcă oamenii au zărit moartea în persoană prin acel balaur mic, ce poate pătrunde chiar și prin mâini și e capabil să epuizeze tot corpul în puțin timp, provocând dureri cumplite.

E ziua în care se împlinesc opt ani de când Mary a văzut pentru prima dată lumina zilei. Fata plânge de parcă i s-ar fi înecat corăbiile când bunicii îi spun la telefon că nu pot veni la ea în oraș dar și din cauză că nu poate merge afară, deși este cald. În plus, a aflat și că și școala va fi închisă pentru câteva luni. Doar cadourile o mai înveselesc puțin. Doctori fiind, părinții săi pleacă la spital, îndemnând-o să-și comande ce vrea de pe internet. Astfel Mary se înarmează cu foi albe, o imprimantă, cărți, acuarele și pixuri, știind că plictiseala se va năpusti asupra ei ca un torent și o va cuprinde, deși va continua școala în mediul online. Prin curier primește și un jurnal de la bunici, însă îl abandonează undeva într-un raft al bibliotecii, printre tomuri prăfuite. Fata se gândește că vrea să devină și ea medic asemenea părinților ei, admirându-i pe ce sunt numiți eroi de omenire. Ea se preface că găsește leacul bolii ce nu-și găsește vindecarea.

Dragă jurnalule,

Uitându-mă plictisită pe fereastră la oamenii cu măști, ce flutură în fața polițiștilor niște foi, mă gândesc că era mai bine să-mi doresc când suflam în lumânările tortului de ziua mea să pot păși măcar câteva clipe din nou, fiindcă dorința de a mă vizita bătrânii bunici, aduși parcă din povești, ce locuiesc într-un colț de rai unde tristețea nu-și găsește locul, nu s-a îndeplinit.

Cred că vei fi prietenul meu de nădejde, cel pe care nu-l am în momentul de față. Te-am ignorat încă de când curierul mi te-a adus, nici măcar nu te-am deschis, însă te asigur că te voi informa de tot ce se întâmplă de acum înainte. Sunt curioasă pe unde ai umblat până când ai ajuns la mine. Avem atâtea de povestit… Sper să nu ți se termine vreodată filele subțiri, decorate cu inimioare și steluțe cu sclipici. Tot ce o să-ți spun o să fie secret, nu-i așa ? Și oricine în afara de mine va încerca să te deschidă, tu să prinzi picioare și să fugi, bine ? Poate că o să mai merg vreodată și o să alergăm prin locuri neștiute în prezent.

Acum mă simt asemenea unei păsări căreia i s-au tăiat aripile, închisă într-o colivie, hrănită în fiecare zi, dar omorâtă pe zi ce trece de tristețe și de aleanul de a zbura. Încerc să fiu veselă, cum m-au îndemnat bunicii, dar zâmbetul ce-l aveam mereu pe buze îmi este înlocuit deseori de tristețe, când mă simt prinsă în ghearele singurătății.

Căsuța mea plutește printre nori într-un colț senin, unde nu zboară avioanele. Grădina mea este albă și pufoasă ca vata de zahăr, dar nu e nea. Sunt norii care urmează casa, oriunde ar zbura.

Desigur că m-am gândit că într-o zi voi putea merge și voi dori să pășesc pe pământ și voi avea nevoie ca o scară să coboare din înaltul cerului. Însă nu ar fi o scară cu niște trepte oarecare, ci trepte cu citate frumoase, presărate cu flori, frunze, petale. Poate voi scrie și versuri dacă nu-mi vor ajunge citatele. Deci, scara casei mele este o scară a cunoașterii! Mi-i imaginez pe părinți coborând pe treptele unui imens castel, ca niște supereroi cu mantii albe și truse de prim-ajutor, ca cea de jucărie pe care o am pe biroul plin cu agende și acuarele, dorindu-și cu fervoare să ajute pe oricine le va ieși în cale în încăperile mereu igienizate ale spitalului.

Cine va dori să intre în căsuța mea, ca să lectureze multele și frumoasele cărți din camera de lectură (așa am numit încăperea mea colorată), va trebui să-mi demonstreze că îi place să citească. Pentru aceasta, îi voi oferi un tom magic pe care nu orice persoană poate izbuti să-l povestească în cuvinte sau în imagini. Îl voi chema după o săptămână pe scări, în fața ușii și-l voi ruga să-mi istorisească volumul cu titlul scris pe copertă cu auriu, fără autor. Nu pot spune cum se numește cartea și dacă ar vedea, tot nu ar înțelege, pentru că nu e scris caligrafic, iar ilustrația de pe copertă pare o mâzgăleală. Totuși, ca să nu le piară speranțele, cine va ghici titlul va fi primit în camera mea, va putea să noteze pe o treaptă citatul favorit și să-și lase urma mâinii.

Cine nu va ghici, va mai avea două șanse și dacă se va prezenta din nou încercând, va deveni un protector plătit bine, dar nu va putea atinge volumele, deoarece încăperea este magică și cei ce nu înțeleg cartea pe care le-o dau, nu pot înțelege nicio altă operă din bibliotecă. Sincer să-ți spun, prietene taciturn, toate tomurile par a fi pentru cei mici, dar nu este chiar așa. Cărțile ajung singure în mâna cititorului, la propriu, fiindcă sunt vrăjite de personaje.

Unde am rămas …. Da, casa mea e casa viselor cu flori la geam, liniște, căldură și cărți.

Dulapul în care sunt așezate una lângă alta volumele este de fildeș și nimeni nu are voie cu animale de companie și jucării, pentru că am prea multe.

Oamenii care sunt ași în ale cititului vor deveni “Păstrători de amintiri ale cărților” (îți explic altă dată) și mă vor ajuta să găsesc un final tuturor scrierilor.

Grădina din fața casei mele este mereu luminată în dreapta de soare și vegheată în stânga de lună și stele. Prințesele Soare, Lună și Stea vor da culoare în obraji și strălucire feței fiecărui cititor. Ferestrele sunt foarte mari, în schimb ușa este mică și poate trece prin ea doar un om, deci niciodată nu va exista îmbulzeală.

Gardul este înalt și poleit cu aur. Exista o potecuță făcută de profesioniști așa încât are două imagini. Cei buni o văd ca pe-o potecuță unde zboară fluturi multicolori și păsărelele cântă o melodie ale cărei versuri sunt înțelese doar de ele; cei răi o văd ca pe un râu.

Există mulți copaci în fața casei mele, deși ea plutește printre nori.

Aș mai avea multe de povestit. Cuvintele și orice imagini ar fi insuficiente pentru a descrie căsuța mea.

Cu drag,

Mary cea de opt ani și două zile

Liniștea din camera lui Mary este spartă de pocnetul ușii trântite de perete. În prag, așteaptă o fată de statură mijlocie, cu o coroniță strălucitoare pe cap. Umbra sa se vede pe toți pereții. Fața acesteia este asemenea marmurii albe, iar mâinile ei sunt firave. Părul său bălai ce strălucește, de parcă ar avea părul împletit cu stele, îi ajunge până în talie. Copila cu ochii albaștri asemenea zenitului unei zile senine de vară se numește Betty și a venit la verișoara ei pentru a avea grijă de dânsa și a se juca, fiindcă așa a rugat-o mătușa.

La vederea verișoarei sale, Mary își întinde mânuțele pentru a fi îmbrățișată, radiind de bucurie.

Din vorbă în vorbă, Betty se îndreaptă către bucătărie pentru a-i aduce fetiței o cană cu ceai și observă că tapetul pare a ascunde ceva ciudat. Începe să rupă tapetul și o ușiță se ivește încetul cu încetul. Fiind curioase, copilele deschid ușa după care se ascunde o lume diferită față de cea pe care o cunosc. Aici figurează numai persoane împietrite, îmbrăcate cu veșminte pe care fetele le-au văzut în revistele de istorie. Cele două încep să se strâmbe de parcă și-ar face niște fotografii alături de „noii lor prieteni din muzeu”.

La un moment dat, Betty vede în mâna unui spiriduș o hârtie pe care e scris caligrafic : „Dacă intră cineva aici, n-are decât să ne readucă la viață, deschizând cu ajutorul acestei cheițe, cutia muzicală ce se află pe masă”. Într-adevăr, pe o măsuță se afla o cutie muzicală. Toate rugămințile lui Mary de a nu trezi oamenii din încăpere au fost în zadar, fiindcă a ieșit un clovn ce era lipit cu un arc. Reacția celor pietrificați a fost inedită: în loc să continue petrecerea cum se așteptau cele două poznașe, toți au plecat ca niște năluci în catifeaua întunecată ce a cuprins tot, cu excepția piticului de grădină ce avea scrisoarea și a doi gemeni ce încep a grăi, aruncându-și coroanele de pe cap doar pentru a vedea cum le apar simultan altele.

— Nu-s o zână, ca să vă îndeplinesc dorințe, dar exista o insulă unde câte o dorință se îndeplinește fiecăreia dintre voi, zise piticul șarmant.

— Vrea să spună că vă poate conduce până acolo, continuă unul dintre gemeni surâzând.

— Trebuie să vă atenționez că dacă veți părăsi acea insulă… dorințele voastre nu vor mai putea fi îndeplinite în alt loc, încheie cel ce semăna asemenea unei picături de apă cu Faună.

Flora și Fauna pot fi deosebiți doar după glasuri și îmbrăcăminte. După cum le spune numele, Flora se ocupă de plante: le dă lichidul esențial vieții în fiecare zi, le poziționează la lumină vorbindu-le frumos, încurajându-le să crească, sperând că este ascultat de florile ce zâmbesc când sunt culese de copii. Fauna are grijă de animalele ce nu hibernează nicicând, fiindcă anotimpul învierii, anotimpul în care este sărbătorită cea mai iubită ființă din lume, steaua din zori de zi a oricărui copil fie mare sau mic, dăinuie.

Trecând prin cărări bătătorite și simțind oboseala în fiecare părticică a trupului ei firav, Mary se ridică de pe scăunelul cu rotile, susținând că o dor picioarele. Văzând aceasta, Betty prinde curaj pentru a spune că își dorește să înțeleagă limbajul animăluțelor.

Natura le dă apă florilor. Pe umbreluțele a două copile, lacrimi din înaltul cerului se preling. Fiind roșii în obraji de atâta zburdat, fetele își imaginează că soarele ce le-a zâmbit frumos până acum.  O stropitoare aleargă prin văzduh în spatele norilor, dându-le tuturor impresia că pufoșii nori se scutură de apa ce se adună în ei, asemenea unui cățel care iese dintr-o baltă. Cele două dau de o locuință ce plutește în praf și paragină, răsuflând ușurate că vor avea unde sta cât timp plouă și neașteptându-se să vadă atâtea pisicuțe ce nu se dușmănesc cu cei mai buni prieteni ai omului, câinii, jucându-se cu niște gheme. Betty vorbește cu o pisicuță cu blănița în dungi negre și portocalii, ai cărei ochi sticloși sunt îndreptați asupra unei luminițe roșii pe care Mary o mișcă pe pereții ocrotitori. Cele două verișoare se miră că animăluțul poate merge pe pereți și încearcă și ele. Când curcubeul apare și norii negri se fac nevăzuți, copilele părăsesc clădirea pe zidurile căreia au pășit, pentru a se plimba. Fiecare moment petrecut pe insulă este o nouă aventură și abia așteaptă să poată descoperi ce se află în orice colțișor.

Nu au fost inventate reguli de circulație, fiindcă pe insulă nu există accidente, nimeni nu se rănește și nu se îmbolnăvește. Maimuțele conduc mașini decapotabile, alimentele și cărțile sunt gratuite, animalele nu sunt ținute la Grădina Zoologică, fiindcă sunt prietenoase cu oamenii.

În forfota mare ce face ca piticii îmbrăcați cu veșminte împărătești să pară ocupați cu lucruri importante, Mary și Betty îl caută pe piticul de grădină, dorind să se întoarcă la casele lor.

Pe cărarea pe care au străbătut-o mult timp până să ajungă în lumea în care toate visele se împlinesc, își iau rămas-bun cu inima grea de la aerul proaspăt de la munte, de la râurile șerpuitoare în care s-au scăldat fără să-și ude rochițele, de la văzduhul verzui-opalin de neasemuit, de la crengile bătrâne pe care au stat…

Piticul le însoțește până când ajung în fața unei porți imense și țâșnește repede din orizontul lor.

Lumina ce trece prin perdele în cameră și vocea cristalină a lui Betty spunându-i „Bună dimineața !” o trezesc pe Mary. Când îi vede pe părinții săi în pragul ușii, copila se gândește simultan la tapet, iar când vede că el arată de parcă nu ar fi fost atins simte că o povară grea i se ia de pe umeri, deși se îndoiește că a fost pe insulă :

— Mary, am găsit un doctor care va putea să te opereze ca să poți merge din nou, dădu mama vestea cea mai bună pentru fetița ce căsca somnoroasă, nevenindu-i să creadă, dar căreia îi venea să strige de bucurie.