Ania Ziemba

 Sunt înconjurat de un timp târziu, dacă nu mă iau pe mine ca punct de reper. Mi-a cam dat o palmă inspirația, așa că voi încerca a scrie uitând că s-ar putea să dau paginile la judecată, voi readuce idei la viață fără planificarea pentru care sunt oamenii recunoscuți, voi îngădui acestui amorf să prindă existență provizorie. Îmi place tema, nu numai libertatea calculată pe care o pot îndoi într-un mod sau altul (fix acum stau în camera mea, aș putea scrie orice și acest fapt s-ar reflecta în cuvintele poveștii), dar și nuanțele cuvintelor, care par la început a vorbi despre profanitatea materială, dar care-și înving mediocrul cu ambiția unei idei de valoare. Raportarea mea față de pereții ăștia care cumva îmi construiesc camera este cel puțin dubioșică. Vezi tu, eu îmi încep fiecare zi cu o organizare (nu-mi place denumirea de curățenie, nu dau cu mopul) în stil Mary Poppins, precisă și amănunțită, și o termin cu un maldăr împrăștiat peste tot, complet diferit de orice alt maldăr precedent, întrucât există doar datorită singularei înșiruiri de evenimente a zilei respective. O dată pe săptămână (aproximativ, nu am numărat vreodată și nu o să mă apuc acum) mă storc încercând cu disperare să renunț la cât de mult din cameră îmi îngăduie nostalgia. Fiecare colțișor, fiecare hârtie aruncată între două caiete orfane reprezintă ceva esențial, iar acest fapt este reafirmat de fiecare dată când ridic privirea din vreo carte și iau postura Gânditorului din Grecia Antică. Deja am doar strictul necesar, supraviețuind prin crăpăturile monitorizate, deja nu prea mai găsesc nimic de înlocuit sau schimbat. Totuși, mereu încerc să arunc măcar o ciornă de mate care avea un desen mai special pe care acum trebuie să-l uit, din moment ce clasa a 9-a s-a terminat și n-am nevoie să fiu tras înapoi spre ea, sau un cui care într-o realitate îndepărtată suporta felicitări pe pereți. Am mai scris despre asta într-o altă precizare (înscrierea asta e una din cele 4 înscrieri care nu începe cu “Precizare”) a unui adolescent miop care-și subestimează vederea (“Unii-mi spun cu cât ești mai orb, cu atât lumea o vezi mai bine”, cred că din poezia lui Z. Stancu. Am căutat, e din „Unii-mi spun că ești încă frumoasă”). Am mai scris despre faptul că trebuie să ucid cât de multe amintiri pot din universul apropiat, din cameră, pentru a nu rămâne într-o identitate demult depășită, pentru a nu fi digerat de nostalgie până ajung la stadiul de copil, și după de bebeluș, sau mai apoi praf și doar amintire pură. Pentru a exista, pentru că ceea ce-mi amintesc nu va fi niciodată ceea ce a fost (“A fost ceea ce a fost, după care a rămas ceea ce am văzut și am ținut minte, deja numai o parte din întreg, iar mai încolo are să fie ceea ce pot să povestesc în cuvinte”, din Soldații de zinc, Aleksievici. Îmi pare rău dacă aglomerez foaia cu citate, dar merită citite măcar o dată în viață).

Camera mea se mulează după ceea ce nu sunt încă. Nu o pot descrie fără a-mi asuma viitorul, fără a lăsa firimituri căzute din pielea mea. Poate nu vă pot dezvălui forma ei materială pentru că mi-e frică de amprenta mediocrității. Poate pentru că știu că nimic material nu poate satisface interiorul individului și ar fi doar o descriere a unei realități constrânse. Poate nu contează cum arată. Tot ce pare a conta este relația mea cu aceasta. Camera îmi dăruiește libertate totală cu trupul ei, eu o pictez după cum cred că mă simt (e complicat să-ți dai seama dacă tu chiar simți sau dacă sunt doar chimicale sau dacă există importanță și distincție în această diferență). Ea mă lasă a o umple cu orice vreau, eu o simplific până la schelet, până la vreun fel de adevăr, punct de reper de la care să înceapă totul. Ea mă împinge spre individualitate, eu o ștampilez cu identități furate, împrumutate din vastul mării de oameni, dansând pe o sursă goală de spațiu. Îmi umplu camera cu intenție și legături cum mă umplu pe mine cu accesorii și cum se umple spațiul cu aer. Călătorie în jurul camerei? Ca și cum există? Ca și cum poți trage concluzii din geometria ei, tu, ”suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine” (bucurați-vă, o poezie care merge recitată în ploaie)? Pentru o înțelegere reală, va trebui să te schimbi și tu cu mine, pentru că vor trebui multe perspective interioare pentru a rezuma acele multe înfățișări prin care a trecut camera mea. Ca și în cazul personalității mele, aș putea să fac o poză mentală, stabilită într-un simplu punct în spațiu și timp, stătător și cuminte, punct care reprezintă momentul când totul era coordonat cu tot restul, până când următorul poster a fost adăugat. Nu știu ce sper că am demonstrat cu cascada aceasta care aspiră vreun înțeles la o oră relativ târzie. Nu știu unde se află camera mea … înăuntrul gândurilor mele, unde totul este foarte amănunțit și pe planuri intersectate cu timpi separați, sau aici, în precizarea asta scurtă cât un meniu, unde totul este rezumat și esențial. Oricum, după câtă anticipare am produs cu toate cuvintele astea prefăcute în idei coerente, cred că dacă mi-ați vizita camera nu ați fi dezamăgiți.