Ana Licu

13 ani

Aș fi vrut să mă bucur că se terminase totul, că aveam, în sfârșit, să redevin ceea ce fusesem cândva, dar ceva din mine se schimbase demult. Mi se răpise dreptul de a zâmbi cu ușurința cu care o făceam înainte. Îmi era atât de dor să-mi strălucească ochii la vederea unei jucării pe care mi-o dorisem de foarte mult timp sau să alerg liberă pe câmpul de lângă casa mea prin ploaie, simțind stropii grei ce mai că îmi intrau în ochi. Fusesem dintotdeauna tipul de copil care nu își strică jucăriile niciodată, și nu din cauza faptului că nu mă distram jucându-mă cu ele, ci pentru că le iubeam prea mult. Pentru că mă durea sufletul să le văd distruse. Îmi aminteau de cât de frumoase obișnuiau să fie înainte să trebuiască să le coși. Bănuiesc că așa se întâmplă și cu oamenii. Odată ce trebuie să îi coși, nu vor mai fi la fel, indiferent ce ai spune…

Stăteam nemișcată în siguranța oferită de camera mea, stând închisă între patru pereți. Îmi plăcea atât de tare liniștea, probabil pentru că îmi fusese mereu loială. Camera mea fusese dintotdeauna cuibul meu de ghidușii. M-am întins pe patul moale si m-am lăsat pradă creativității. Visam cu ochii deschiși fixându-mi privirea pe câte un abțibild colorat și îmi imaginam o poveste plecând de la el. Spre exemplu ursulețul de pluș devenea explorator sau fluturii deveneau pictorii lumii. Era mult mai simplu acolo, în lumea mea. Consideram că am dreptul să fac dreptate și că toți erau mai fericiți. Oricine putea fi orice. De cele mai multe ori însă uitam repede aceste vise. Încercam să mi le amintesc după aceea și dădeam greș de fiecare dată. Lipseau părți esențiale din acțiune, era ca și cum un râu imaginar trecuse peste ea și o încețoșase. Amintirile acestea sunt de neprețuit, iar în rarele dăți când se întâmplă să îți reamintești de vreuna nu rata ocazia să o scrii pentru că va dispărea la fel de repede cum a și apărut. Sunt amintiri din altă lume…

Adevărul este că îmi era frică. Nu avea legătură cu haosul pe care îl adusese virusul în lume, ci din cauza oamenilor pe care aveam să îi văd brusc. Nu mă pricepeam la oameni și, aparent, nici ei nu mă înțelegeau pe mine. Mă obișnuisem singură; de altfel vorbitul prin intermediul mesajelor nu avea să fie niciodată la fel ca cel față în față. De fiecare dată când mă întreba cineva dacă eram bine, răspunsul era mereu același:

  • Sunt bine… Tu ce faci?

Nu aveam curajul să le spun că nu eram bine și că nu fusesem nici înainte de situația cu virusul. Simțeam că au deja problemele lor și că nu aveau nevoie să le asculte și pe ale mele. Eu, în schimb, eram buretele în care își înfigeau toți acele și nu le mai luau niciodată înapoi. Fusesem mereu alături de cei care avuseseră nevoie de mine, dar cine fusese alături de mine? Nimeni. Nu meritam atenția nimănui, iar cei care își ocupau puțin din timpul lor prețios nu puteau vedea dincolo de răspunsul standard. Devenise un reflex, o formulă de politețe.

Probabil că vă întrebați de ce nu mă bucuram că se sfârșise pandemia. Unul dintre motive era faptul că la câteva zile după ieșirea din carantină, fusesem luată pe sus și azvârlită într-un mediu nou, nefamiliar, în care trebuia să învăț să supraviețuiesc. În acea zi, doi oameni plini de mușchi ca acei actori eroi din filmele de acțiune au dat buzna în propria mea casă. Ce drept aveau să intre cu forța în casele unor oameni deja speriați de moarte de întreaga situație? Voiau să aibă pe conștiință pe cineva care leșinase? Fără să mă întrebe nimic mi-au spus pe un ton hotărât:

  • Tu vii cu noi.

Nu era loc de negocieri. Altcineva negociase în locul meu și nu îmi plăcea deloc felul în care o făcuse. Cineva pe care încă nu îl cunoșteam și nici nu eram încântată să îl cunosc. Înainte să mă lege la ochii am țipat:

  • Orice credeți că am făcut, nu e adevărat. Vă rog, lăsați-mă măcar să-mi iau rămas bun de la mătușa mea. Știți, e o femeie singură, mă are doar pe mine…Nu vreți să aveți puțină milă. Suntem toți oameni! am încercat eu să mai câștig puțin timp, dar bărbații erau de neclintit.

De fapt, așa cum aveam să învăț, nu toți eram oameni. Fiecare era pe cont propriu într-o junglă plină de lei și tigri; eu, un lup singuratic, aveam să trăiesc. Animalele se omorau între ele dintr-un motiv josnic, pentru a ajunge în vârful lanțului trofic. Eu nu voiam să iau parte la măcel și pândeam în întuneric pentru a găsi momentul optim de scăpare. Nimeni nu ar paria oricum niciodată pe un lup să câștige o luptă cinstită în fața unui leu, ceea ce este de înțeles, dar totuși poate că lumea ar fi un loc mai bun dacă ar fi condusă de lupi. Singura lor dorință este să nu fie obligați să facă ceva ce nu își doresc, iar când ochii lor devin brusc închiși la culoare ar fi mai bine să ai un ochi la spate, căci, împreună, ei dețin puterea.

M-au legat strâns la ochi, lucru care îmi accentua starea de neliniște și m-au aruncat în portbagajul unei mașini negre. Se vedea clar că cei doi bărbați nu auziseră de codul bunelor maniere sau, dacă auziseră, codul era altfel la ei, probabil. Poate ar fi trebuit să fiu recunoscătoare că mă lăsaseră să trăiesc, dar ceva îmi spunea că aveau nevoie de mine în viață. Încercam să mă concentrez pe bătăile inimii. Un cântec cu ritm neregulat care mă ducea cu gândul la vremurile bune. Momentele în care stăteam întinsă pe iarbă și vorbeam despre toate cele nespuse împreună cu mătușa mea, singura persoană care mă înțelegea doar din priviri:

–   Nu ai obosit?

–   De ce să obosesc, mătușo?

–   Bunătatea asta nu te obosește? Când ai spus ultima oară ,,nu” unei persoane?

–   Nu, de fapt mă bucură când văd oamenii fericiți. Îmi dau un scop. Nu ar trebui să te simți niciodată obosit pentru că ajuți oameni. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată.

–   Ești prea bună la suflet pentru lumea asta. Oamenii au învățat să profite de această bunătate și nici nu îți dai seama până ce nu e prea târziu.

–   Prietenii mei nu vor face nimic să mă rănească, nu-i așa?

–   Oamenii care țin cu adevărat la tine nu ar face nimic ce ar putea să te facă să suferi sau, cel puțin, nu intenționat. Să te apere Dumnezeu de ceilalți… spuse mătușa în timp ce îngâna o rugăciune.

Atunci nu am înțeles ce voia să spună. Pesemne că erau niște vorbe înțelepte cărora aveam să le aflu sensul peste mult timp. Totuși, când am înțeles ce a vrut să spună, mi-am dat seama că aș fi preferat să nu aflu niciodată. De ce suntem atât de egoiști să ne folosim de alții pentru a ajunge mai aproape de scopurile noastre?

Fără niciun semn, mașina se opri dintr-odată întrerupându-mi șirul gândurilor. Nu aveam nici cea mai mică idee unde mă aflam. Tot ce știam era că în jurul meu stăteau aliniați alți nouăsprezece copii care păreau de aceeași vârstă  cu mine. Bărbații m-au ținut strâns, în așa fel încât să mă poată lega. M-am izbit de imaginea tulburătoare în care oamenii stăteau toți în aceeași încăpere, dar fără măști. Părea că lucrurile redeveniseră ceea ce obișnuiseră să fie înainte de virus. Eram atât de uimită, încât, pentru o secundă, am uitat să opun rezistență sforii cu care eram legată. Cu cât trăgeam mai tare, cu atât simțeam că sforii îi creșteau țepi care mi se înfigeau adânc în piele, dar singura soluție logică care îmi venea atunci în minte era evadarea. Am tras cât de tare am putut de sfoară. Nu mă deranja durerea fizică. Din contră, îmi reamintea că trebuia să lupt. Pentru mine cuvintele fuseseră mereu mai dureroase, de parcă acestea lăsau cumva cicatrici mai mari decât cele vizibile și care se vindecă mult mai greu sau deloc.

Brusc, însoțit de multe gărzi și de o liniște ca în sala de operație, un om bătrân apăru de după un colț. Se vedea după îngâmfarea și după parfumul puternic, dar rafinat, care îmi înțepa plăcut nările, că omul era unul înstărit. Ce voia de la noi? Ce puteam să avem noi atât de prețios încât el nu își putea permite. Acesta ridică mâna, semn că trebuia să facem liniște, deși era mai liniște decât ceea ce aude un surd. Își drese vocea și spuse cu un entuziasm fals:

  • Felicitări! Sunteți primii douăzeci de copii care vor ajuta la salvarea lumii.

Din experiențele mele (nu tocmai fericite) cu oamenii învățasem un lucru – acela era cum să citesc oamenii. Falsitatea bătrânului era atât de vizibilă pentru mine, dar niciun alt copil nu avea vreo reacție. Era ca și cum orbiseră și nu puteau vedea dincolo de zâmbetul larg, parcă puțin exagerat al bătrânului. Uram zâmbetele false. De aceea nu aveam multe poze în care zâmbeam. Dacă simțeam natural nevoia să zâmbesc, o făceam, dar dacă nu, expresia feței nu mi se schimba. Pentru ce sunt pozele, de fapt? Eu le vedeam ca pe niște amintiri, dar pentru alții erau motiv de laudă, întruchiparea vieții perfecte. Nu aveam nevoie de poze să îmi spună că aveam amintiri fericite. Poate eram eu prea suspicioasă datorită trecutului meu. Într-un final, am decis să merg pe mâna încrederii. Oricum, ce aveam de pierdut? Totuși, dacă bătrânul spunea adevărul, de ce ne alesese tocmai pe noi? Nu aveam nimic ce le putea fi de folos. Aveam doar o atitudine prea visătoare într-o lume prea serioasă. Picioarele mele erau mereu amândouă în lumea basmului, iar acest lucru nu îmi fusese mereu de ajutor. Unii spuneau că nu este o calitate. Eu una, nu știam ce să cred. Totul depindea de context.

–   Oare nu sunt încă prea mică să salvez lumea? m-am gândit și, din greșeală, în loc să o spun doar în mintea mea am lăsat ca gândul să prindă aripi și sunet.

–    Câți ani ai, fetițo? spuse bătrânul pe un ton înțepat.

–   Treisprezece,  dar nu mă pune la încercare. Știu să lovesc mai bine ca oricine de aici. (De fapt nu lovisem pe nimeni în viața mea și nici nu intenționam să încep prea curând. Nu îmi stătea în fire să mint, dar instinctul îmi spunea să fac orice să nu mă creadă slabă de înger).

–     Văd că acum ai prins curaj.

Printre ceilalți copii se auzeau mii de păreri și întrebări cărora voiau să le afle răspunsul. Un băiat înalt, puțin cam arogant dacă e să mă întrebați pe mine, se ridică și spuse:

 –    Dar lumea nu a fost salvată deja? Eu așa știam…

 –    Da, dragule, dar nu a fost salvată de cine trebuie încă. Vezi tu,  de când virusul a fost învins, frica a pus stăpânire pe oameni. Nu vor să mai iasă din case… nu există niciun mod prin care viața poate continua fără să se găsească o soluție.

Auzisem această ultima frază de atât de mult ori, încât gravitatea pe care încerca să o sublinieze nu mai avea nici cel mai mic efect.

–     Bun. Totuși e ceva ce nu înțeleg. Ce putem face noi în legătură cu acest lucru?

–     Sunteți copii… O să fie mult mai ușor să-i convingeți voi pe adulți. Vă voi ține câteva săptămâni aici până învățați câteva tactici ușoare prin care să îi asigurați că își pot relua viața, iar apoi puteți pleca. Acest lucru este valabil dacă vă veți mai dori acest lucru după ce deschid această ușă.

Când a deschis ușa era aproape să leșin la vederea frumuseților care se ascundeau dincolo de pereții albaștri înfricoșători ai camerei în care ne aflam în urmă cu câteva clipe. Culorile arătau de parcă fuseseră desprinse din basmele frumoase in care norișorii sunt din vată de zahăr, iar apa poate fi orice culoare îți poftește inima. Arăta atât de frumos… Prea frumos ca să fie adevărat. Poate că iarba era artificială, cerul era doar un tapet, soarele era lumina de la o veioză gigantică lipită de tavan… Abia când am simțit atingerea moale a ierbii, am acceptat faptul că era o șansă ca eu să nu visez și totul să fie adevărat. Brusc, un sunet sacadat acapară strigătele copiilor. Se auzea din ce în ce mai tare si îmi aducea aminte de pașii mei grăbiți la finalul unei lungi zile de școală. În depărtare, sunetul creștea până ce acesta făcu loc unei creaturi de poveste. Un cal alb cu negru alerga ridicând praful. Ce deosebea acest cal de ceilalți erau picioarele împletite din crengi de cireși și coama lungă, bogată, din flori mov ca niște fulgi de zăpadă lipiți de o creangă ce se ramifica în mai multe rămurele dese. Se opri un moment și îmi perfora ochii cu o privire de cristal, diferită de cea speriată a unui cal oarecare. Apoi își continuă drumul ca și cum nici măcar nu ne văzuse prin preajmă, alergând calculat cu o viteză constantă.

Bătrânul se depărtă de mulțimea de copii. Buzele i se mișcară într-un zâmbet satisfăcut, iar când mi-am întors privirea către el, acesta reveni la zâmbetul larg de dinainte. Fără a spune un cuvânt, bătrânul părăsi zona la fel de brusc cum și apăruse, urmat de gărzile lui ca niște cățeluși speriați. Uitându-mă în jur am observat că eu nu semănam deloc cu ceilalți copii. Nu aveam inteligența, curajul sau frumusețea lor. Eu eram o umbră ce trecea neobservată și aduna indicii. Era spre binele meu să nu știe nimeni ce planuri aveam. Până la urmă ce e spus, spus rămâne, iar încrederea e mai rară în ziua de azi decât speranța. Niciodată să nu dai cheia încrederii cuiva care ar fi în stare să o arunce în primul râu pe care îl vede. Totul se câștigă.

Poate că totul a fost din vina mea. Încercam prea tare să fiu eu eroul poveștii, să salvez prințese, vieți și lumi îndepărtate. Voiam ca lumea să înțeleagă în sfârșit cine eram. Mi-ar fi plăcut să se poată citi în ochi suferința, durerea și fericirea, dar ar fi fost prea simplu. Nu toată lumea voia să mă cunoască, așa că voiam să îi deosebesc într-un fel pe cei care meritau un loc în inima mea. Eram o persoană care nu vorbea mult și asta nu datorită faptului că nu aveam nimic de spus. Pur și simplu credeam că oamenii nu erau gata să îmi înțeleagă gândurile. Eu speram ca măcar o dată să observe cineva că nu am o zi bună, fără a trebui să îi anunț eu; spuneam atât de multe, deși nu vorbeam deloc. Atenția era singura necesară pentru a vedea dincolo de cuvinte pentru că, între ce gândești și ce spui, e o poveste nescrisă. Când te apuci de o frază și te oprești la mijlocul ei gândindu-te că e prea mult  din sufletul tău, că poate nu ar fi trebuit să spui atât de multe lucruri, atunci vei înțelege sentimentul despre care vorbesc. Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o a fost să văd prea multe. Vedeam oameni răi zi de zi care aveau dreptul să renunțe, dar eu nu aveam acest drept. Eu trebuia să fiu mereu persoana mai matură din cameră și cel mai greu îmi era să iert oamenii care nu regretau nimic. Devenise o povară să continui să iert oameni care nici nu își ceruseră niciodată scuze. Înțelegerea pentru mine e și ea o artă. Eu mă pot considera artist. Cea mai bună soluție era să ascund durerea în  spatele zâmbetelor forțate și în  spatele bunătății excesive. Nu voiam să rănesc pe nimeni așa cum fusesem eu rănită…Voiam ca lumea să se schimbe.

În fiecare seară ieșeam din poienița frumoasă si mă plimbam de-a lungul unui lac. Era atât de întuneric încât doar luna îmi mai lumina calea. Pășeam grăbită în speranța că nu avea să mă observe nimeni și rămâneam încremenită când auzeam zgomote ce ar putea prevesti apariția neașteptată a vreunui om. Îmi plăcea să fiu singură, să cântăresc opțiunile pe care le aveam pentru a lua decizia potrivită, lozul câștigător. Erau probabil singurele dăți când priveam situația dintr-un alt unghi. Ieșeam din sfera mea de siguranță gândindu-mă și la variantele mai puțin favorabile prin care se putea sfârși aventura mea. Nu voiam să trec cu vederea partea întunecată a lunii. Însă acesta nu era singurul motiv pentru care veneam în acel loc special. Pe suprafața neclintită a apei zăceau adormiți, parcă, niște nuferi fluorescenți albaștri. Lumina lor era atât de puternică încât arătau ca niște stele căzătoare ce luaseră forma unei flori fragile. La început fuseseră mulți nuferi apoi, cu fiecare seară, deveneau din ce în ce mai puțini. Remarcasem că la miezul nopții, seară de seară, pe lacul de cerneală apărea o zână îmbrăcată în albastru ce pășea grațios pe apă. Mergea cu picioarele desculțe, sigură pe ea, înconjurată de păsări colibri ce zburau zgomotos în jurul ei. Din când în când se așeza în genunchi pe apă și se apleca până ce părul ei lung și negru ca lacul se pierdea în apă și lua grijulie câte un nufăr. Se uita puțin la el părându-i puțin rău pentru moartea acestuia; la câteva secunde înainte să îl bage într-o traistă maronie, nufărul se stingea. Mi-am adunat tot curajul si am țipat:

  • Ce sunt acei nuferi, de fapt?

Femeia se uită o clipă la mine cu o privire adâncă, atât de adâncă de parcă îmi citea sufletul gândindu-se dacă ar fi cazul să îmi spună sau nu.

  • Când moare un nufăr, moare speranța unui om.

Imediat ce rosti ultimul cuvânt, zâna fugi cât de repede putu până ce întunericul îi ascunse frumusețea. Singurul lucru care rămase în urma ei era o pasăre colibri care fusese prea înceată pentru a ține pasul cu ea.

  • Până și zânele sunt egoiste. Și-a lăsat pasărea în urmă pentru a se salva pe ea, am spus eu râzând batjocoritor, dar niciun răspuns nu veni. Doar ecoul macabru al râsetelor mele se auzea în depărtare.

Măcar atunci aveam un punct de plecare, dar pasărea aceea era un punct sensibil de-al meu. Îmi aducea aminte de bunicul meu. Iubea atât de mult pasările și în special păsările colibri. Când și-a dat ultima suflare, mi-a spus ca mă voi reîntâlni cu el, dar sub altă înfățișare. Putea fi posibil? În astfel de momente îți dai seama dacă ești un supraviețuitor sau nu. Sângerezi în interior mai rău ca un soldat pe câmpul de luptă, dar dacă ai ce îți trebuie te vei ridica și vei continua drumul de parcă nimic nu ți s-a întâmplat. Aceasta este puterea, iar cu fiecare tăietură ajungi mai aproape de obiectivul final. O cicatrice care nu mai poate fi redeschisă de cuvinte sau de amintiri. Se spune că mintea îți readuce aminte de momentele pe care inima vrea să le uite. În cazul meu este perfect adevărat.

Cu o urmă de ezitare m-am uitat din nou înspre lac. Rămăseseră doar zece nuferi. Fără niciun fel de regret mi-am făcut bagajul cu cele necesare și am plecat, sperând să găsesc indicii pe drum. Până la urmă, florile sălbatice răsar în cele mai neprielnice condiții. După ce am mers pe jos timp de câteva ceasuri bune am ajuns într-o câmpie plină cu flori care îmi amintea de casă. Înainte să îmi dau seama, lacrimi mari pictau asfaltul. Cum se poate ca ceva așa de mic și ușor ca o lacrimă să ascundă atât de mult sentimente grele? Îmi era milă de ceea ce ajunsesem: un fugar bătut de soartă ce alerga după cai verzi pe pereți, fără să știe ce caută exact.

Din depărtare am putut distinge un corp ce semăna cu cel al unei femei. Mă apropiam în timp ce îmi clăteam ochii cu peisajul din jur. Avea părul lung, blond și ondulat, prins într-o coadă lejeră care aproape că atingea pământul și ochii argintii, goi. Dintr-odată aceasta suflă într-o apă cu reflexe colorate și un dragon începu să prindă viață. Întâi își iți capul mătăhălos și gura înarmată cu caninii de rigoare, iar apoi trupul puternic cu aripi lungi. Totuși nu semăna cu balaurii aceia răi din basme. Se juca asemeni unei pisici cu un ghem de ață.

Dacă noi interpretasem greșit? Dacă balaurul nu voia să mănânce niciun prinț si nicio prințesă și voia doar niște prieteni? Dacă vulpea voia să se răzbune pe oameni furându-le găinile pentru că îi tăiaseră frumoasa coadă? Nimeni nu se mai gândește în ziua de azi la motive. Ești vinovat indiferent de motivele pe care le-ai avut, lucru care nu este neapărat rău în anumite situații, dar în spatele fiecărui criminal e o poveste (povestea care l-a omorât pe el înainte să poată face el rău cuiva). Rămâi pe viață responsabil pentru că ai dat voie doar o secundă demonilor să își facă de cap. Nu e de ajuns că te pedepsești tu singur, ceilalți devin părtași mereu la pedeapsa ta. Așa rămâi captiv trecutului, retrăind momentele pe care le regreți încercând să te ierți. Pacea e greu de găsit și e și mai greu de păstrat.

Eram martoră a unui spectacol cu bule de săpun în care totul era posibil. M-am apropiat de dragonul care părea că nu îmi simțise prezența. Am întins ușor mâna și când am putut atinge pielea animalului, materialul fragil din care era construit se fisură. Momentul fu însă întrerupt de o voce tăioasă:

–   Cine ești tu?

–   Alexa. Am venit să lupt cu frica.

–  Războinică, văd… Dacă treci de testul meu, te voi duce unde ai nevoie.

–   Din ce material magic ai făurit dragonul?

–   Este un fel de sticlă fragilă, dar în orice caz… eu sunt cea care pune întrebările aici.

Cu o lovitură ușoară de pumn, femeia transformă dragonul în cioburi tăioase. Eu am ridicat ușor unul dintre ele. Voiam să am o dovadă, pentru când mă voi întoarce în lumea mea. De nicăieri apăru o mică sferă perfect transparentă. Înăuntrul ei eram chiar eu împreună cu părinții mei, câmpul cu flori și toate lucrurile care mă făcuseră fericită cândva. Parcă citindu-mi gândurile femeia spuse, înmându-mi o sabie:

–   Dacă despici acestă sferă, vei pierde toate amintirile tale frumoase. Acesta e prețul transportului.

–   De ce vrei să uit toate amintirile care îmi aduc aminte ce înseamnă fericirea?

–   Pentru că acolo unde vei ajunge vei avea nevoie de ele.

–   Știi, când am venit aici nici nu știam ce caut. Nu am crezut nicio clipă că voi uita cine sunt…

–   Sabiei nu îi pasă de ceea ce crezi. Ea știe doar să taie.

–   O voi face.

–   Foarte bine.

Cu o lovitură forțată de sabie am despicat sfera fermecată. Partea neașteptată veni când începu să mă doară capul de parcă eu fusesem cea lovită cu sabia. Când am deschis din nou ochiii nu mă mai aflam în mijlocul câmpiei. Eram în inima unui oraș aglomerat. La înălțimea mea zăcea un indicator vechi pe care scria: ,,Orașul siguranței”. Toți oamenii din jur aveau ținute serioase. Cei mai mulți aveau mutre triste și respectau un cod vestimentar bine stabilit. Toate hainele erau negre. În fața mea se înălța o clădire mare și pătrățoasă.

Am intrat precaută, iar în fața mea, pe un tron din crengi stătea o fată cu aripi negre ca de înger. Era foarte frumoasă, dar într-un mod necunoscut mie. Ceva din energia ei mă făcea să cred acest lucru. Aripile ei erau ca cele ale unui fluture doar că aveau textura și culoarea fumului. Părul ei era scurt și negru ajungându-i doar până la obraji, iar rochia era și ea pe măsură. Semăna cu cea a unei prințese din basmele străbune, doar culoarea neagră strica tabloul perfect. Un singur lucru avea o culoare diferită de cea neagră. Ochii ei care erau de culoarea pământului umed. În privirea ei se citea bunătatea, deși per total avea o înfățișare înfricoșător de frumoasă. M-am mai relaxat puțin. Nu părea a fi o amenințare, dar nu voiam să pară că aș lăsa loc de alte negocieri.

  • Văd că ai venit sa mă înfrunți.
  • Să înțeleg că știi cine sunt. S-a zis cu elementul surprizei, am mormăit eu.
  • Te rog nu pica în capcana aparențelor. Nu vreau îți fac rău, spuse pe un ton ce părea sincer.
  • Da, sigur… și porcii pot zbura acum, nu-i așa? am spus pe un ton ironic.
  • Nu fi prostuță. Toți suntem doar niște îngeri aruncați din rai.

Între timp am remarcat că încă țineam sabia în mână.

  • Lasă oamenii să-și trăiască viața sau voi folosi sabia!
  • Nu e atât de simplu…
  • Cât de complicat poate fi?
  • De fapt, chiar este complicat. Mă judeci pe mine așa cum judeci și balaurii. Crezi că sunt o persoană rea doar pentru că arăt diferit?
  • Nu știu ce să mai cred…
  • Eu îi protejez!
  • De ce?
  • Nu ,,de ce”, scumpo. De cine?… Îi protejez de ei înșiși.
  • Cum adică?
  • Adică bătrânul te-a mințit. Ai fi fost prizonieră pe viață acolo dacă nu evadai. Aceia sunt singurii oameni care vor supraviețui războiului.
  • Care război?
  • Tu nu mă asculți? Când am zis că îi protejez de ei înșiși vorbeam serios. Tu nu mă înțelegi. Acum că s-a terminat totul vor să afle cine a făcut-o, cine a fabricat virusul. Vor să găsească un vinovat, iar în momentul în care vor afla, vor face ce știu ei mai bine. Vor începe războiul. Credeam că tu mă vei înțelege…

Privirea ei semăna cu cea a unui păianjen înainte să îl strivești. Se uita de parcă mă înțelegea, de parcă îmi înțelegea motivele și totuși avea regrete. Nu îi părea rău pentru moartea ei, din contră. Îi părea rău pentru moartea mea. Mă cunoștea încă de când eram doar o fetiță. Știa cine sunt și mă subestima. Atunci a fost prima și ultima dată când am lăsat mintea să câștige bătălia cu inima.

  • Nu te cred! Spui doar minciuni! Cineva mi-a spus că sabiei nu ii pasă de ce crezi. Ea știe doar să taie.

Și cu aceste cuvinte, sângele se împrăștie pe cărămida ruginie. Când m-am dezmeticit am observat că îmi crescuseră aripi negre. Devenisem noua Regină a fricii și aveam să rămân blocată pentru totdeauna în acel oraș lipsit de strălucire.

Atunci m-am oprit din a încerca să mă explic altor oameni. Știam ce vor înțelege ei, doar din punctul lor de vedere. Nu vor înțelege că m-am pedepsit toată viața pentru ce am făcut. Nici măcar nu știam dacă salvasem lumea sau nu. Rămăsesem blocată într-un oraș fad unde aveam suficient timp să mă gândesc la ce făcusem, la ce devenisem. Atunci varsă ochii lacrimi pe asfalt. Este adevărat și acum înțeleg…

Se spune ca lacrimile sunt singurele care pot explica ceea ce cuvintele nu pot. Îți trebuie doar o persoană care să le asculte. Eu mă luptam să le explic unor pereți albaștri ce trebuiau ei să înțeleagă. În sfârșit, puteam spune că totul îmi era clar. Trebuia să iau decizii dificile pentru binele celor mulți. Din când în când, însă, eram om și plângeam câte puțin. În funcție de fiecare sentiment lacrimile se preschimbau în culori vii asemeni unui un mic curcubeu pe asfalt. Nu mai aveam nicio amintire fericită așa că trăiam din amintirile fericite ale celorlalți.

După cum probabil vă imaginați, pereții camerei mele erau toți gri. Totuși, dacă vă uitați atent veți vedea și o urmă de culoare. Totul e foarte rar în lumea de azi, chiar și culoarea… Singurul lucru de care lumea în care trăim nu duce lipsă sunt clișeele. Ni se spune în fiecare zi să fim noi înșine și apoi suntem judecați pentru acest lucru.

  • Nu mi se pare corect (am spus cu voce tare vorbind cu pereții). Oricum, cui îi pasă de ceea ce mi se pare mie corect? Fiecare decide ce e corect pentru el…

Brusc am deschis ochii într-o altă cameră cu pereți albi. Mi-au trebuit câteva minute să mă dezmeticesc și să îmi dau seama că mă aflam în camera mea. Nu îmi aminteam prea multe lucruri din cele întâmplate, însă simțeam că ceva mă zgâria ușor în palmă. Am deschis mâna și am văzut ciobul din dragon pe care îl salvasem. Toate amintirile îmi reveniră îngrămădindu-se în memoria mea, însă lucrul pe care mi-l aminteam cel mai bine erau ochii reginei.

  • Dacă aș fi o culoare aș fi maro, mi-am zis.

Descoperisem că mă regăseam în această culoare. O combinație între negru care inspiră seriozitate, durere, suferință și galben care mă caracterizează prin firea mea visătoare, optimistă și cu mici sclipiri de fericire. Maroul meu era, însă, de o nuanță mai apropiată cu galbenul. Greșeala mea, majoritatea nici măcar nu se apropie de gri…

  • Dacă ochii maro vor arăta vreodată ca o oglindă spartă, am dovada că au supraviețuit atunci când au fost ciobiți pentru prima dată, am spus eu, strângând în mână ciobul rămas, până ce o lacrimă roșie se prelinse pe podea.