Daria Cristiana Gheorghe

13 ani

Și este o zi ca toate cele’. Și te duci acasă și intri în a ta cameră. Și te gândești la tot ce ai făcut, la tot ce n-ai făcut, la ce ai vrut să faci, la ce n-ai vrut… Te întinzi pe pat, te uiți spre tavan, retrăiești clipele frumoase sau mai puțin plăcute din ziua ce tocmai a trecut. Și îți pui o întrebare: ,,Ce-ar fi fost dacă ar fi fost…”, n-ar fi fost nimic, pentru că n-a fost, pentru că n-a existat, pentru că nu va exista, pentru că pur și simplu nu mai poți schimba nimic.

Și clipești, și-ți amintești, amintiri de mult uitate care te așteaptă răbdătoare ca pe o carte lăsată să se piardă printre altele. Și-ți făgăduiești șoptit, în minte, a mia oară cu privirea rătăcită printre imagini vechi și închipuite, că nu vei regreta niciodată fiorii ce ți-au zguduit toate simțirile și te-au făcut să zâmbești. Îți închizi ochii luminându-ți visele și răstălmăcindu-ți visurile.

Îți imaginezi că te odihnești și auzi susurul liniștit de asurzitor al izvoarelor care spun povești picurate în sufletul tău ca petalele căzute-n cea mai adâncă apă sau precum cea mai mică scoică fascinată de lumea de deasupra nisipului cald. Te simți cum, poate, nu te-ai simțit vreodată, ca într-o cameră golită de sentimentele ce te fac să tresari ca un copilaș ce vede marea pentru prima dată.

Și este o zi ca toate cele’. Și te duci acasă și intri în a ta cameră, dar nu te simți acasă, ci doar într-o casă. Pentru că, deseori, ,,acasă” nu înseamnă patru pereți și un acoperiș, înseamnă poate doar o simplă persoană…