Anca Stancov

Drepturi de autor

În vremea veche, pe o culme de deal, lângă un râu curat și prietenos, se întindea un sat locuit de oameni muncitori, veseli și frumoși. Într-o zi, prin sat a trecut un neguțător mai neobișnuit. Avea în cutiile sale minunății de tot felul. Semințe, sâmburi, răsaduri sau pui de pomi, tot felul de plante care mai de care mai plăcute la miros sau la gust, ba unele de care nici nu mai auziseră până atunci.Tinerii satului se adunaseră în jurul lui și stătuseră să-i asculte poveștile până noaptea târziu. Neguțătorul le vorbise despre locurile prin care trecuse, despre culorile și parfumurile florilor, despre gustul imbietor a fructelor.

A doua zi, tinerii au cumpărat ce-au crezut că e mai bun și mai interesant din marfa omului. La plecare, acesta le-a mai dat un sfat, ca să fie siguri de reușită. I-a povăţuit ca atunci când udă pământul și semințele, să-și repete în gând motivele pentru care-și  doresc să crească plante mari și sănătoase.

Băieții își petreceau multă vreme lucrând, citind, învățând. De afară totul părea perfect dar totuși multora le era foarte greu. Dacă cineva le-ar fi putut asculta gândurile, câte secrete ar fi aflat!!

Unul era împins de mândrie, ar fi vrut ca toți să fie invidioși, să se ducă vorba că grădina lui este minunată, perfectă și ar fi vrut să fie ales primarul locului.

Altul ar fi vrut să crească florile și fructele, să le vândă și să câștige cât mai mulți bani.

Unul dintre cei mai chipeși era convins că fetele din sat îi vor cădea la picioare când vor trece prin grădina sa, căci alcătuise modele complicate, ronduri și alei pline de flori rare și prețioase.

Unul dintre ei se chinuia tare mult, muncea zilnic până la epuizare. Îi plăceau și lui florile și se bucura să le vadă, dar nu ar fi avut nevoie de atâtea; pentru el erau prea multe și pretențioase. De fapt și-ar fi dorit să facă mobilă din lemn pe care să o picteze în culori vii; totuși se temea că cei din jur vor râde dacă nu va avea și el o mulțime de plante uimitoare, aşa că frica de rușine îl făcea să sape neîncetat și să fie nefericit.

Au trecut anii, plantele s-au ridicat, coroanele pomilor s-au umplut de flori și apoi de roade. A fost aleasă și grădina cea mai frumoasă iar stăpânul ei a fost fericit atât timp cât oamenii au vorbit despre el. O luna , două, nouă  …după care uitarea a venit încet, încet.

Una dintre grădini a dat atâtea roade încât proprietarul a câștigat mulți bani și a putut să plece în lume, să-și cumpere cele mai scumpe haine și obiecte … dar de la o vreme se simțea și el singur și plictisit, în mijlocul atâtor lucruri scumpe dar reci.

Fetele se plimbaseră cu drag prin grădinile tuturor, alegând să rămână ici-colo, dar băiatul chipeș și atât de mândru de el era tot singur, fiindcă mai mult se uitase la faţa sa din în oglindă decât la obrajii fetelor care-l strigaseră.

Și mai era un băiat, cu o grădină specială. Nu era nici cea mai frumoasă și nici cea mai mare. Pusese acolo și flori parfumate, și plante medicinale, și copaci cu fructe dar și legume. Învățase despre toate și toate îi dăruiseră ceva. El nu vânduse nimic, nu se lăudase și nici nu se temuse că alții vor fi mai buni ca el. Căci atunci când își udase grădina, el se gândise doar că se va simți bine acolo și că la umbra pomilor își va petrece verile călduroase. Își imaginase cum prietenii vin la el ca să admire împreună jocul fluturilor, că în curte vor intra și copiii care o vor înveseli cu strigătele lor, chiar dacă uneori i-ar mai fi rupt fără să vrea câte o frunză.

Și până la urmă, după mulți ani, când grădinile îmbătrâniseră și se schimbaseră, neguțătorul ajunse din nou la ei și vru să le vadă. Și zâmbi încet, făcând un semn de mare apreciere trecând pe lângă grădina acesta specială. Grădina cea mai frumoasă era de fapt a celui care o crescuse pentru bucuria lui și a celor din jur. Pentru o emoție simplă și neumbrită de mândrie, teamă, lăcomie sau egoism.